Orice existență omenească este alcătuită dintr-o serie de încercări inițiatice; omul se face printr-un șir de inițieri inconștiente. (Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, pagina 31)
Adeseori tehnologia intervine ca un instrument de edulcorare (n.b. DEX, atenuare, îndulcire) în educația pe care părinții o oferă copiilor lor. Se merge la jocurile online, se revine la vizionarea în exces a desenelor animate și se creează treptat un labirint în mintea copilului, rezultatul fiind unul de o conjunctură negativă. În ce măsură poate fi influențată viața unui copil care acordă mai multă atenție timpului petrecut în fața ecranelor decât în prezent?
„Efectele micului ecran asupra minții copilului” este o scriere în care se explorează acest subiect. Punctul de plecare al operei este povestea lui Michael, un tânăr american. Începând cu vârsta de doi ani, mamei lui nu îi rămânea aproape deloc timp să se ocupe de el deoarece își petrecea întreaga zi la serviciu.
Ea a fost nevoită să angajeze o bonă care să stea cu copilul ei. Aceasta îl lăsa să petreacă o multitudine de timp în fața televizorului, o activitate care îi aducea multă plăcere. Atât mama, cât și bona considerau că el va învăța prin această cale mult mai multe informații, impresie care survine de la ideea că televizorul oferă conținuturi educaționale pe care nimeni altcineva nu ar fi avut timpul să le mărturisească. Treptat, pe parcursul anilor lui de viață, se observă o anumită hiperactivitate și neatenție în comportamentul lui. După clasa a IV-a, conduita lui a început să se schimbe. După televizor au urmat jocurile pe calculator, iar apoi timpul petrecut pe internet: răspunsul lui fiind că lumea reală îl plictisește și îl obosește.
Se demonstrează, în diverse studii, că mintea tinerilor ajunge să fie dependentă de starea de pasivitate, de neconcentrare și negândire care i-a fost indusă zilnic, ore întregi, prin intermediul vizionării. Emisfera stângă a creierului nu se dezvoltă normal, ceea ce va face ca tinerii să fie deficienți în ceea ce privește gândirea analitică, în vorbire și în construirea frazei.
Acestea sunt doar câteva dintre considerentele pentru care Academia Americană de Pediatrie (Reisenberg, 1998) recomandă ca până la doi ani copiii să nu fie lăsați să se uite la televizor, iar după această vârstă, pe toată durata vârstei școlare, să li se limiteze timpul vizionării la una, cel mult două ore pe zi.
Se pare că mintea umană se adaptează doar parțial acestui tip de comunicare. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuează mult, comunicarea interemisferică slăbește semnificativ, procesele mentale superioare fiind inhibate.
Deși televiziunea poate modela comportamentele și mentalitățile, nu se poate spune că facilitează întotdeauna învățarea. Soții Emery, cercetători în neuropsihologie la Universitatea de Stat din Canberra, afirmă că: în timp ce ne uităm la televizor, învățarea care are loc este foarte puțin cognitivă, adesea greu de reprodus, puțin analizabilă, puțin bazată pe gândire. Când ne uităm la televizor, ne antrenăm să nu reacționăm și ajungem să facem anumite aspecte fără a fi conștienți de acest fapt. Un efect al acestei caracteristici este faptul că, pe timpul vizionării, procesele sunt din ce în ce mai mult în amorțire.
Educația și dezvoltarea mentală a copiilor presupun experiențe directe, inițieri reale în viață, așa cum sugerează și Eliade. Înlocuirea acestor trepte esențiale cu pasivitatea impusă de ecrane poate conduce nu doar la întârzieri cognitive, ci și la formarea unor tipare de comportament lipsite de profunzime. De aceea, este esențial ca tehnologia să fie un sprijin, nu un fapt care înlocuiește prezența umană, iar timpul petrecut în fața ecranelor să fie controlat și echilibrat, pentru ca mintea copilului să nu se rătăcească în propriul său labirint.
Bianca NATI
