Educația pentru viață și nihilismul contemporan

Scriptura spune că pentru om există două căi: calea vieții și calea morții. Calea vieții este calea binecuvântării, calea milosteniei, calea dragostei, calea a tot ceea ce înseamnă bun. Iar calea morții este calea blestemului, a furtului, calea minciunii, a uciderilor, a tuturor lucrurilor rele. Și nu este nici o comunicare, nici o legătură între cele două. După cum Mântuitorul ne spune că nu ne putem închina la doi dumnezei, lui Dumnezeu și lui Mamona.
Calea vieții este calea în care omul cheamă numele Domnului Dumnezeu. Din păcate, sesizăm că, în cultura în care trăim, suntem supuși unor forțe centrifugale care ne aruncă în afară. În afara cui? În afara noastră înșine, a sinelui nostru, în afara lui Dumnezeu. Undeva în afară. Poate că nu întâmplător, când Evanghelia vorbește despre iad, spune că este întunericul cel mai din afară.
În mesajele pe care le transmite mass-media și în modul cum acționează ea asupra lumii, când dă spiritul general pe care-l percep și în care trăiesc oamenii astăzi, am încercat să găsesc un numitor comun. L-am găsit la Cuviosul Seraphim Rose. Acesta este nihilismul. Pare un concept cultural. Nietzsche l-a lansat. Dar este mai mult decât atât. E mișcarea care în esență spune „nu“. Cui spune „nu“? Spune „nu“ lui Dumnezeu, spune „nu“ tuturor rațiunilor, spune „nu“ tuturor adevărurilor.
Există patru etape ale nihilismului. Prima din ele, cu originea undeva în Renaștere, sau chiar în Evul Mediu, e cea în care omul relativizează credința. Cred în Dumnezeu, dar acest lucru nu este chiar atât de important. Adică El nu mai este o prezență, ci devine din ce în ce mai mult o abstracțiune și viața mea, concepțiile mele sunt tot mai mult lipsite de prezența lui Dumnezeu. Omul deja a rămas singur. Aceasta este prima fază, de relativizare, faza liberală. Imediat după aceasta, istoric vorbind, în devenirea omenirii și în viața fiecăruia dintre noi trecem la o altă etapă, cea realistă.
Realismul, naturalismul, raționalismul este etapa în care omul își face dumnezeu din rațiune. Aceasta este faza în care omul se desparte practic de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este perceput decât ca un concept foarte abstract, practic o construcție a propriei noastre minți. Este ceea ce îndeobște a făcut protestantismul, care a dat la o parte toată Tradiția, s-a bazat pe Scriptura interpretată de mintea omenească. Pentru că mintea la un moment dat s-a autonomizat, a rămas doar mintea omului, fără Scriptură. Și așa ajungem să ne facem dumnezeu din propriile noastre rațiuni.
Raționalismul acesta, care avea mult scolasticism în el, multă morală lipsită de conținut, adică de viață, este searbăd, nu-l atrage pe om. Să ne uităm puțin la societatea americană de la jumătatea secolului trecut. Ea era o societate puritană. Dar pentru că nu avea conținut puritanismul acela, generația anilor 60-70 s-a dus în revolta aceea anarhică.
Sufletul omului caută tot timpul libertatea. Suntem însetați de libertate. Așa am fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, persoane libere. Noi hotărâm și vrem să hotărâm în privința noastră, iar Dumnezeu a îngăduit asta, pentru că venim la masa dialogului cu Dumnezeu. Însă omul, din dorința de a-și apăra libertatea, fuge de multe ori în direcții greșite.
Faza următoare, ca reacție la raționalismul sec, este vitalismul. Ce presupune el? Totul începe să se concentreze în zona trăirii, a senzației. Adevărul este senzație. Avem de-a face acum cu cultura mișcării, a erosului. Dar nici aceasta nu mulțumește pe om pentru că-l epuizează, fiindcă vorba lui Baudelaire: „orice exces duce la negare“. Orice formă dusă în extrem ajunge să schimbe calitatea, de la o calitate extremă ajunge să fie o negare a lucrului respectiv. Acesta este nihilismul distrugerii. În el vom vedea toate curentele anarhice la limită, terorismul, crimele în masă, cultura drogului, homosexualitatea și, în ultimă instanță, cultura eutanasiei. Legalizarea eutanasiei va da posibilitatea omului și-l va încuraja să se sinucidă.
Dar să ne oprim puțin la vitalism, pentru că raționalismul a căzut și trăim astăzi într-o cultură a fascinației, a seducției, unde totul ține de trăire. Oamenii au pierdut o relație cu Dumnezeu în care puteau să simtă că trăiesc și se împlinesc și au căpătat o frustrare a faptului că nu au un sens mai înalt, ajungând să se mulțumească cu ceea ce le oferă cultura în care trăim. Toate aceste lucruri, aceste fenomene culturale care se petrec în societatea noastră acționează ca niște forțe reale, care încet, încet ne orientează către o anumită direcție, ne direcționează viața. Ele acționează prin opinia publică (nu putem spune altceva decât spun toți, pentru că vom fi considerați retrograzi, vom fi stigmatizați).
Studiile arată că dacă mass-media spune altceva decât majoritatea societății, dacă 90% dintre oameni cred ceva, iar mass-media spune altceva, într-un interval oarecare de timp, doar 20% vor rămâne fideli crezului lor. Iar acești 20% vor tăcea. Opinia publică este dumnezeul societății moderne. Dacă mergi pe stradă și 3-4 oameni se uită într-o direcție, toți cei care vor trece pe lângă ei se vor uita în aceeași direcție.
Există trei curente, trei trăsături specifice, care se disting unul de celălalt, dar totuși au și ceva în comun. Este vorba de cultura consumului, a divertismentului și a spectacolului. Toate sunt dezvoltate în literatura postmodernă. Acestea trei fac parte din mișcarea vitalistă, care la limita dusă în exces vor duce la nihilismul distrugerii, la stadiul în care omul își dorește moartea, se revoltă împotriva tuturor, se simte părăsit de Dumnezeu fără să-și dea seama că el a plecat dintru început de la ipoteza că Dumnezeu nu există în viața lui.
(Virgiliu Gheorghe, biofizician, sursa: Ziarul Lumina)