Greutățile în creșterea și educarea copiilor din zilele noastre
La fel ca în toate celelalte subiecte, și în ceea ce privește educația copiilor vedem greutățile care există în epoca noastră. Și mulți întreabă: ce trebuie să facem, cum trebuie să îi educăm pe copiii noștri în veacul contemporan, cu multele sale probleme?
Desigur, există diferențe între veacuri. De pildă, astăzi predomină multe provocări rezultate din faptul că întreaga lume este o vecinătate și în fiecare țară ajung felurite curente și multe tradiții. Trăim într-o lume care primește influențe și din Răsărit și din Occident, și la aceasta ajută mass-media, televizorul, internetul etc.
Cred că epocile, dincolo de diferențe, în profunzimea lor sunt la fel. În toate epocile s-a impus lepădarea de Dumnezeu și secularizarea vieții bisericești. Mă întreb de multe ori: era mai ușoară viața bisericească în veacul apostolic, așa cum este descris în Noul Testament, veacul prigoanelor, al războaielor, al lipsei condițiilor necesare de supraviețuire, când nu existau medicamente și hrană?
Până la urmă, cea mai mare greutate nu provine de la mediu, ci de la sinele nostru, înclinat spre satisfacerea patimilor și a plăcerii. De altfel, Sfânta Scriptură spune că unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20).
În fiecare epocă, prin urmare, există elemente pozitive și negative în educarea copiilor.
În acest punct, aș dori să evidențiez diferența dintre creștere și educație, precum și cum să depășească părinții greutățile întâmpinate astăzi în educarea copiilor.
Cele două cuvinte, creștere și educație, deși cuprind aceeași noțiune, pot avea și un conținut diferit. Cuvântul creștere poate să însemne dezvoltarea biologică, rațională și psihologică a copilului. Cuvântul educație poate să însemne formarea pedagogică, social-relațională.
Însă în Biserică prin cuvântul creștere numim mai ales cultivarea biologică, intelectuală și psihologică a copilului, iar prin cuvântul educație numim mai ales formarea bisericească.
Vorbind despre formarea bisericească, după cum spuneam mai devreme, ne referim la faptul că copilul va trebui să simtă că dincolo de familia lui biologică are o familie bisericească. În familia biologică există părinți și frați pe care îi leagă sângele comun, pe când în familia bisericească există părinți și frați duhovnicești pe care îi unește Trupul și Sângele lui Hristos. E nevoie de amândouă aceste familii în formarea copiilor.
Copilul trebuie să găsească dragoste și afecțiune
Copilul trebuie să simtă că aparține unei familii biologice în care găsește dragoste și afecțiune, dar în același timp trebuie să simtă că aparține și unei familii mai largi, care dă sens vieții sale. Iar când există probleme în familia biologică, poate să le depășească și să le rezolve în familia duhovnicească.
Astfel, scopul educației copilului este cum să vină, fără a fugi din familia lui biologică, în spațiul Bisericii, unde va întâlni pe Dumnezeul Treimic ca Părinte, pe Maica Domnului ca Mamă, pe Sfinți ca frați duhovnicești și pe toți creștinii ca mădulare ale familiei duhovnicești. Și ultimul scop este să se unească copilul și omul cu Dumnezeu, astfel încât să considere ca familie a sa toată familia lui Adam, întreaga umanitate.
Cu această perspectivă se vindecă lăuntric, înlătură iubirea de sine, dobândește iubirea de Dumnezeu și de oameni și se preschimbă întregul său sine. Prin urmare, el se eliberează de toate însemnele omului căzut, adică de mândrie, de egoism, de fanatism, de etno-filetism și de multe alte simptome ale unei vieți bolnave sufletește.
Să vedem și greutățile pe care le au părinții în educarea copiilor în epoca de azi.
Într-adevăr, este foarte greu să crească cineva copii în zilele noastre – trăim, desigur, într-o epocă anti-bisericească, în care viziunea despre viață a societății și a omului este potrivnică scopului Bisericii. Este foarte greu să crească cineva copii când există mari influențe și înrâuriri sociale. În societatea de azi există diferite ideologii, diferite curente care afectează copiii. Și toate aceste curente trec în casă prin mijloacele de comunicare în masă, precum televizorul și internetul.
Dincolo de acestea, dacă înțelegem că acești copii nu sunt ai noștri, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt: „Văd un copil și simt că este un îngeraș al lui Dumnezeu”, dacă ne rugăm pentru copil și încercăm să-l legăm de Biserică, de părinți duhovnicești buni, să îi dăm drept modele sfinții, dacă îl creștem duhovnicește în Biserică, atunci îi dăm acestui copil elemente ca să înfrunte mai ușor greutățile vieții.
Să arătăm o foarte mare dragoste față de copil, nu o dragoste interesată, nu o dragoste cu iubire de sine, ci o dragoste care arată că sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a dat acești „îngerași” ca să îi facem sfinți. Este foarte important, chiar și față de copiii mici, când ne apropiem de aceștia, să ne purtăm cu ei ca cu niște copii mari, cu mult respect. Pentru că mulți părinți îi simt pe copiii lor mici ca pe niște „bibelouri” frumoase și se joacă cu ei ca și cu niște jucărioare, ca și cum ar fi niște „animăluțe” însuflețite. Asta e o mare greșeală!
Să le vorbim cu multă delicatețe, cu multă dragoste și respect!
Trebuie să îi respectăm pe copii, să ne purtăm cu mult respect față de cele ce ne spun, să nu îi ironizăm, să le răspundem într-un fel foarte blând. Nici să ne comportăm cu ei ca și cum ar fi jucărioare, dar nici să-i disprețuim spunându-le: „Nu știi nimic!”. Să le vorbim cu multă delicatețe, cu multă dragoste și respect! Pentru că copiii au inima curată și Îl înțeleg pe Dumnezeu mai bine decât noi…
Starețul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbești cu un copil, să îi vorbești foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca și cum ar fi un om mare. Și când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi disprețuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.
Spre exemplu, m-a întrebat un copil: „Ce este Dumnezeu? Cine L-a născut pe Dumnezeu?” Puteam să-i fi spus: „Ce poți știi acum? Când vei crește vei afla, nu este pentru vârsta ta”. Sau să îi spun ceva care să sune disprețuitor. Însă i-am răspuns: „Această întrebare este o foarte mare întrebare, bravo că mi-ai pus-o! Este foarte important pentru tine să întrebi despre Dumnezeu. Dumnezeu însă se descoperă acelor oameni care au inima curată. Încearcă și tu să ai inima curată, și Dumnezeu o să-ți descopere cine L-a născut. Există oameni care au inima curată, acestora li S-a descoperit Dumnezeu; aceștia sunt sfinți. Încearcă și tu să ai inima curată, să mergi la Biserică și să te rogi lui Dumnezeu, să spui: «Dumnezeul meu, Te rog, luminează-mă să înțeleg ce ești și cine Te-a născut!». Și, dacă te rogi lui Dumnezeu cu inima curată, atunci Dumnezeu poate îți va arăta cine este și de ce există. Până atunci, poți face altceva. Există sfinți cărora li S-a arătat Dumnezeu. Când întâlnești vreun sfânt care este prietenul lui Dumnezeu, atunci prietenul lui Dumnezeu, Sfântul, îți va vorbi despre Prietenul său și te va conduce la El”.
Vedeți, i-am vorbit simplu copilului; nu l-am disprețuit, nici nu i-am dat un răspuns mincinos, ci i-am arătat o cale – cum să Îl găsească pe Dumnezeu prin curăția inimii, prin viața lui în Biserică și prin găsirea unui om sfânt; i-am arătat mai ales calea rugăciunii.
Inima este rădăcina ochilor
Prin urmare, trebuie să avem mult respect față de copii, să avem conștiința că aceștia nu sunt creațiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu.
Atunci când văd un copil mic, ca acești copilași pe care îi am în fața mea stând și ascultând cu atenție, simt că sunt precum niște îngerași. Așa era Adam înainte de cădere, așa sunt îngerii în cer și oamenii în rai. Prin urmare, din această perspectivă îi și iubesc, dar nu cu egoism; îi respect și încerc să îi cresc duhovnicește, așa încât să nu se piardă, ci să trăiască în Biserică.
Văd o fetiță, cea de acolo, care nu urmărește cu ochii, nici cu mintea, ci cu inima sa. Și ceilalți copilași, aceia mici, urmăresc cu ochișorii lor, dar în mod esențial văd cu inima lor, pentru că inima este rădăcina ochilor. Când cineva se uită la un om, înțelege că centrul atenției sale este aici, în creier, și încearcă să înțeleagă ceea ce i se spune. Alte dăți, centrul atenției omului se află undeva în inimă. Și se uită cineva la ochii unui om, care au o adâncime ce merge înlăuntrul inimii lui.
Articol publicat în revista Familia Ortodoxă
Traducere de Tatiana Petrache
