Educația copiilor în epoca noastră (I)



… cu adevărat aici este un loc al durerii, dar și un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubește suferă și, cu cât este mai mare suferința, cu atât mai mare este dragostea. Și cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este și cunoașterea. Dragostea pentru oameni are aceeași perspectivă ca și dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât și suferim ca să putem ajunge la o cunoaștere și părtășie cu Dumnezeu. Și, pe măsura suferinței, dobândim și părtășie cu Dumnezeu.
Același lucru se întâmplă și în cele omenești. Înțeleg foarte bine suferința mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupești, ci și boli sufletești și duhovnicești.
Cândva, când mergeam pe drum cu Starețul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie și i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceți rugăciune pentru copilul meu!” Și Starețul Sofronie i-a spus: „Bineînțeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, așa cum mi-a explicat, mama iubește și suferă pentru copilul ei – și, atunci când cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci când iubim pe cineva și, în același timp, ne rugăm și suferim, rugăciunea este mai puternică.
Acest lucru se manifestă și aici, la spital, unde există multă suferință. Se manifestă însă și multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical și din partea dumneavoastră, care ajutați voluntar la această lucrare.
Am fost rugat să spun câteva cuvinte despre educația copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, așa cum aș face-o dacă ar trebui să țin o conferință, dar vă voi prezenta din inimă câteva puncte simple – pe care cu siguranță le cunoașteți, dar nu strică să le repet.
Copiii sunt darul lui Dumnezeu
Cel mai important lucru pe care aș dori să îl subliniez este că nu sunt ai noștri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.
L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Și acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.
Din această perspectivă vedem întreaga Zidire și o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu și a fraților noștri.
Această expresie, doron kai antidoron („dar și intoarcere a darului”), este liturgică și ne amintește actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos și se dăruiește pentru viața noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieștii Liturghii, preotul rostește: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”.
În continuare, noi, cei ce ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulțumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu și omului. Astfel, creștinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar și cu frații săi.
Același lucru se întâmplă, prin analogie, și în relația conjugală și în viața de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie și femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil și în relația dintre părinți și copii. Părinții trebuie să își simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar și copiii trebuie să îi simtă pe părinții lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.
Același lucru trebuie să se întâmple și între părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpân absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl învețe întru Hristos. La fel, și fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovnicește. În acest cadru nu se poate dezvolta dependența absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.
Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele și lucrările vieții noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem și îndeobște în toată viața de familie, socială și bisericească. Astfel, toate devin teologice.
(Traducere de Tatiana Petrache. Articol publicat în revista Familia Ortodoxă)