Educația ca „umplere“ a golului din noi

Omul vine pe lume „incomplet“, din perspectiva solicitărilor de tot felul. Dovedește însă, în timp, o predispoziție nemaipomenită de a-și forma competențe necesare pentru a viețui pentru sine și pentru alții, de a se adapta la cerințe prezente sau viitoare. Nu starea de început contează, ci posibilitatea de creștere și de perfectare după cum o cer circumstanțele sau după cum dorește el.
Faptul că omul este inițial aproape un „nimic“, din perspectiva standardelor zilei, nu constituie un „păcat“, ci o mare virtute, în sensul că omul o poate lua în orice direcție (Deuteronom 30, 19-20). Starea de „negativitate“ nu este o decădere ontologică, ci ascunde o putință de trezire, de asumare a propriilor limite și de înaintare spre mai bine. Nu numaidecât cei care au cucerit înălțimile sunt pasibili de fericire, de mântuire, ci și cei (poate ei, mai ales) care încă nu sunt atinși de vraja perfecțiunii. Când ești „căzut“ visezi la „ridicare“ și „înălțare“. În Predica de pe munte, Iisus îi are în vedere nu pe cei care au, ci pe cei care nu au, pe cei care nu posedă bunăstarea, bună-situarea sau alte „fericiri“ omenești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că acei se vor milui…“ (Matei, 5, 3-12). Avem aici nu o apologie a unui țel împlinit, ci a conștientizării și statuării stării ce poate conduce la el. Punctul final contează, desigur, dar în strânsă legătură cu startul inițial care trebuie activat pentru a fi sigur că ajungi unde trebuie. Imaturitatea, inocența copilăriei, „gradul zero“ al existenței noastre nu reprezintă o imperfecțiune sau o lipsă, ci, cum spune pedagogul John Dewey, o promisiune a creșterii și devenirii spirituale.
Experiența lipsei poate conduce la o îndreptare durabilă S-a format o reprezentare falsă despre educație în concordanță cu care aceasta ar fi o acțiune făcută prioritar dinspre exteriorul către interiorul ființei, ca și când persoana ar trebui să suporte o serie de intervenții de fasonare, indiferent de ce aceasta poate sau vrea. În fapt, formarea înseamnă o pregătire și o punere pe cale a ființei pentru a descoperi și concretiza esența sa. Educația nu se reduce la o montare, la o implantare din exterior a unor stări sau atitudini, ci presupune declanșarea unei „stări de necesitate“ interioară, o pregătire a unei așteptări pentru a primi ceva în concordanță cu niște „nevoi“ ce trebuie stimulate la primitor. Ceea ce ființa devine ține de elanul volitiv interior, care trebuie „trezit“ și potențat.
Pe de altă parte, omul devine și în funcție de incapacitățile funciare ce sunt conștientizate și care stimulează un traiect viitor. O persoană mulțumită de sine iese din ecuația paideică și se exclude chiar din normalitatea devenirii. Cu cât conștiința golului este mai mare, cu atât dorul depășirii carenței se intensifică. Lipsa sau negativitatea inițială se constituie într-un declic al unei deveniri ulterioare.
Experiența lipsei sau a unei stări negative (alunecarea, căderea, păcatul, de pildă) poate conduce la o îndreptare sigură și durabilă. Cu cât hăul din tine este mai mare (și îți dai seama de consecințele acestuia), cu atât te încăpățânezi să scapi de el. „Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omenești a făcut experiența puterii dumnezeiești – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar unul ca acesta, izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va disprețui niciodată pe nici un om“ (Capete despre dragoste, 39). Negativitatea nu trebuie căutată cu orice preț – nu putem experimenta toate relele omenești, dar odată ivită, ne ajută să ieșim definitiv din ea.
Când știi ce îți trebuie ca să devii om împlinit, ești salvat „Plinirea“ omului se face tocmai pentru că ceva în el lipsește, iar el ia cunoștință, treptat, de aceste neîmpliniri. Experiența vidului, a distanței față de țintă nu este lipsită de virtuți paideice. Conștiința lipsei și a umplerii unei absențe constituie cheia educației. Când știi ce îți trebuie ca să devii om împlinit, ești salvat. Proporțiile devenirii sunt predeterminate de „micimea“ stării inițiale, de „golul“ cu care pornești la drum. Devenirea este condiționată de o stare inițială de imperfecțiune și de recunoașterea acestui statut. Că dacă am veni pe lume „mobilați“ cu toate cele, educația nu s-ar mai justifica.
În tradiția culturală – mai veche sau mai nouă – golul, carența și lipsa nu sunt atât de mult blamate, cum ne-am aștepta. Filosoful chinez Lao Zi, în Tao Te Ching, spune următoarele: „Vasul făcut din humă este util/ prin golul creat de forma lui./ Casa cu ziduri, ferestre și uși/ este utilă prin golul creat de acestea./ Deși prețuim ceea ce există, ne folosim de ceea ce nu există“. Funcționalitatea golului rezidă în aceea că el potențează mișcarea către umplere și împlinire. El nu înseamnă nimicul absolut, ci promisiunea ivirii a ceva. Sunt tradiții artistice care conferă golului și indefinitului funcționalități inedite. În pictura impresionistă, de pildă, spațiul gol, „nepictat“, ocupă mare parte din pânză, iar contururile sunt difuze, lăsând privitorului sarcina de a face demarcații sau a „amesteca“ optic culorile. Dialectica plin-gol este cea care stă la baza conturării lumii și a persoanei. Un om se definește nu atât prin ceea ce este, ci și prin ceea nu este, dar poate deveni, prin golul ce-l mistuie și-l azvârle pe o cale. Principiul socratic conform căruia știm că nu știm nimic reprezintă factorul declanșator al căutării și al definirii ca persoane. Actualizarea și manifestarea unor calități au ascunse undeva, în fondul bazal, acute stări ale lipsei. Neîmplinirea inițială constituie motorul unei frumoase și sigure expansiuni.
Inocența copilului, prototipul virtuții Educația presupune o potențare a setei de cunoaștere și de ridicare spirituală, prin co-participare și implicare directă a celui în cauză. Exterioritatea mediului și a acțiunilor anumitor factori ai educației (familie, biserică, școală) este deosebit de importantă, dar nu are o valoare în sine dacă individul nu recunoaște sau nu conlucrează la devenirea sa. Normal, omul vine pe lume „gol“, dar cu o predispoziție de „umplere“ pe parcurs. Devenim și înaintăm pentru că starea inițială ne-o permite și îngăduie așa ceva. „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei“ (Matei 19, 24). Inocența copilului devine prototipul virtuții; copilăria este o stare de perfecțiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit (Matei 18, 3). Din acest punct de vedere, și adulții trebuie să fie „copii“, să se întoarcă la acea stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.
Dacă nu am resimți golul ce ne-a invadat, nu am avea tăria de a-l depăși și umple cu ceva bun. Experiența limitei, a secătuirii, a regresiunii la golul inițial („tabula rasa“) este din nou evidențiată în gândirea creștină de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Inimă curată, poate, se numește aceea care nu mai are în nici un fel o mișcare naturală, spre nimic. În aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârșită își înscrie legile Sale ca într-o tăbliță netezită“ (Capete gnostice, 81). „Golirea“ inițială determină o „umplere“ pe măsură ce nu mai este condiționată de predeterminări false sau pernicioase. Experiența radicală a renunțării și a curățirii de cele vechi conduce la ivirea „omului nou“. Prin educație, convertim „deșertul“ inițial într-un ogor fertil pe care vor crește viitoarele roade – spre bucuria noastră și a lumii în care existăm.
(Prof. dr. Constantin Cucoș)