În peisajul literar actual, în care graba și superficialitatea par tot mai frecvente, romanul „Frontiera” al lui Eduard Dorneanu vine ca un act de rezistență prin profunzime, prin asumare și prin rostire curajoasă. Publicat de Editura Universitară din București, acest volum nu este doar o reconstituire a unei etape istorice, ci și un exercițiu de memorie afectivă, de introspecție și de recunoaștere a ceea ce a fost trăit cu toată ființa.
Eduard Dorneanu nu ascunde că ceea ce se întâmplă în paginile cărții s-a întâmplat și în viața lui, dar nu transformă suferința în spectacol, ci o așază cu demnitate în centrul unui discurs narativ lucid și sensibil, în care fiecare detaliu contează: drumul către unitatea militară, spaimele, pierderea reperelor, tăcerea ca formă de apărare, nostalgia casei. Totul este redat fără emfază, cu o sinceritate tăcută, dar apăsătoare.
”Frontiera” e titlul perfect pentru o carte care descrie nu doar o linie geografică, ci și o graniță simbolică între lumi, între etape ale vieții, între ceea ce e permis și ceea ce e suportabil. În 1988, într-un moment istoric încărcat, autorul este trimis în armată, însă romanul nu urmărește evenimentele exterioare, ci vibrația interioară a unui tânăr care descoperă, brusc, fragilitatea și brutalitatea lumii adulte.
Dincolo de experiența militară, ceea ce face cartea să tresară este prezența discretă, dar constantă, a satului natal, Mălini, care nu este doar un spațiu de proveniență, ci un univers afectiv ce oferă ancoră, sens și identitate. Reîntoarcerea imaginară în acel loc al începuturilor este o formă de rezistență tăcută în fața dezumanizării, o reconectare cu ceea ce este esențial: iubirea, simplitatea, rădăcina.
Scriitura lui Eduard Dorneanu este sobră fără a fi rece, densă fără a fi apăsătoare, cu o eleganță firească, lipsită de artificii. Se simte în paginile acestui roman o mare încredere în forța poveștii, în valoarea trăirii sincere, necosmetizate, iar fără poleială stilistică inutilă, ”Frontiera” reușește să transmită o emoție profundă, autentică.
”Frontiera” nu e un roman despre armată, ci despre om, despre golurile care se creează în absența celor dragi, despre liniștea forțată, despre maturizarea care doare, despre felul în care trecem uneori prin locuri din care nu ieșim niciodată cu adevărat, despre pierderi care nu se văd, dar care rămân acolo, formând straturi noi de tăcere.
”Frontiera” este o carte care se ține aproape, care nu se termină când se închide coperta, care rămâne, discret, ca o lumină slabă într-o cameră în care ai stat singur, dar nu ai fost niciodată părăsit. Este, deopotrivă, o invitație la introspecție și o mărturie despre supraviețuire prin memorie. Cititorul este chemat să traverseze alături de autor acea graniță nevăzută unde durerea se împletește cu frumusețea, iar tăcerea devine poezie. Eduard Dorneanu nu doar scrie literatură, el o încarnează, o oferă cu generozitate, o înnobilează. Cu ”Frontiera”, autorul își confirmă statutul de conștiință literară și de voce singulară, demnă de o recunoaștere pe măsura harului său.
Roxana Gavrilă
Lector universitar doctor asociat
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației
Universitatea București
