Preot și medic primar de familie, Cezar-Antonio Dumitrașcu este un interlocutor discret, dar cum nu se poate mai potrivit ca să discuți despre sănătate și spiritualitate, despre familie sau despre tânăra generație. De peste două decenii își împarte timpul și priceperea, cu dăruire și iubire de oameni, între cabinetul medical din apropierea Pieței Iancului și Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”-Tudor Vladimirescu 1 din sectorul 5 al Capitalei.
Părinte medic, sunteți activ în ambele slujiri, și la Sfântul Altar, și la cabinetul medical, unde pacienții vin să vă ceară sfatul. Sunteți un doctor al sufletelor și al trupurilor. Dar, ce a fost mai întâi, teologia sau medicina?
Și una, și alta. Provin dintr-o familie de preoți, și tata, și unchiul, și nașul meu sunt preoți. M-am născut în 1971 și perioada mea de formare a fost aceea de după 1980. Era în perioada comunistă, dar adolescența este vârsta la care începem să ne formăm personalitatea. Atunci ne formăm felul de a fi, de a simți, de a înțelege lucrurile. Chiar în acea perioadă atee, cel puțin la nivel teoretic, aveam acces la credință, prin preoții din familie, și asta a contat foarte mult. Pe de altă parte, am urmat un liceu de chimie- biologie, unde se făcea multă matematică, chimie, biologie. Trei sferturi dintre absolvenți dădeau admitere la Medicină. Am avut, așadar, două chemări, una pe umărul stâng, cealaltă pe umărul drept.
Ați studiat simultan teologia și medicina?
Da, am avut bucuria și „nebunia”, în același timp, pentru că a fost greu. Am terminat Teologia în 1994 și Medicina în 1997. În ambele discipline am continuitate, de atunci și până acum, peste douăzeci de ani de muncă în fiecare domeniu.
În mod curent, când vorbesc despre sănătate, oamenii au ca ideal un organism biologic funcțional, încadrat în parametri biomedicali recunoscuți la nivel mondial. Dar cum privește un preot-medic către relația dinamică dintre sănătatea sufletească și cea trupească?
Echilibrul! E cumplit de simplu! Dacă considerăm doar una prioritară, în detrimentul celeilalte, se strică echilibrul și le pierzi pe amândouă. Persoana care se împacă bine cu sine și care nu cere prea mult de la sine e în echilibru. Cel care se îngrijește exclusiv de fizicul său, arată bine, merge la sală, face sport, ține diete, dar ajunge să facă depresie, e la o extremă. Cealaltă extremă este a ultrareligioșilor formaliști. Aceștia sunt pacienți dificili. Pacientul ideal, ca și enoriașul ideal, este cel care are un echilibru între viața spirituală și cea trupească.
Deci sfatul medicului și sfatul preotului este să evităm extremele și să păstrăm un echilibru între sănătatea sufletească și cea trupească. Oamenii credincioși sunt, în medie, mai sănătoși decât cei necredincioși?
Da, de cele mai multe ori da. Pe termen lung, e un pariu câștigat. Dacă faci un sport, pe o anumită perioadă de timp, poți fi foarte sănătos. Însă viața ne spune că dacă nu avem și un resort lăuntric, care să ne alimenteze, să ne încarce, să ne motiveze, sănătatea trupului ajunge la o limită, la un plafon, și apoi intră pe o pantă descendentă. La un moment dat, corpul nu ne mai ajută să avem acea stare de sănătate fizică. Și atunci, acest avantaj pe care îl are un sportiv de performanță, un atlet, cel care pune în exces accentul pe condiția lui fizică, se pierde. Vine din urmă cel care este motivat, care crede, cel care are un echilibru lăuntric izvorât din credință. Să ne gândim și la omul bolnav, care înțelege altfel suferința.
- Punctul principal este relația preot-enoriaș, medic-pacient, bazată pe încredere și respect reciproc
Dacă facem o paralelă între cabinetul medical și comunitatea parohială, ce asemănări și ce deosebiri vedeți între activitatea medicului de familie și activitatea preotului de la parohie?
Sunt multe de spus aici. În principiu, comunitatea parohială și comunitatea pacienților unui medic de familie ar trebui să fie cam la fel. În România, media pacienților arondați la o circă de medic de familie este de 1.600, iar în București de 1.500. Arondarea nu se face după criterii geografice, ca la parohie, ci după criterii de afecțiune și încredere. Se mai poate întâmpla să existe și zone gri, pentru că oamenii nu mai sunt obligați să fie arondați. Pot fi, așadar, și nepracticanți din punct de vedere medical.
Specialitatea medicină de familie este cea mai apropiată de preoție. Medicul de familie este un generalist, un medic care privește pacientul integral, face sinteză, trebuie să-l cunoască de la naștere până la moarte. Preotul are o responsabilitate asemănătoare, nu se poate sustrage de la nici o latură a vieții oamenilor: probleme de sănătate, viața de familie, conflicte, împăcări, lipsuri materiale. Nu este domeniu despre care ar putea spune: asta nu ține de mine, nu-mi pasă! Mai ales acolo unde nu există alternativă, e preotul și doar atât. Trebuie să reușești să faci de toate, să te adaptezi la nevoia celui care vine la tine.
Punctul principal este relația preot-enoriaș, medic-pacient, bazată pe încredere și respect reciproc. Este firul roșu, care conduce tot. Medicul empatizează cu pacientul, îl simte, îl cunoaște. Pe mulți dintre enoriași, preotul îi știe de mici, de la botez. La fel, medicul de familie îi ia în evidență pe nou-născuți, din primele zile de viață. Când intră la mine în cabinet un pacient, acela îmi este un cunoscut. L-am văzut de nenumărate ori înainte. De puține ori, de câteva ori pe lună, mă întâlnesc cu un pacient nou. Sunt pacienți de prim contact care și-au schimbat domiciliul sau sunt nou-născuți. În spitale, regula e alta: 9 din 10 pacienți sunt noi. Acolo relația e tehnică, profesională. Eu am privilegiul să mă cunosc cu pacienții.
…și să stabiliți o paternitate medicală, asemănătoare cu paternitatea spirituală.
Da, și la biserică sunt oameni care vin de o viață, o majoritate de enoriași statornici. Ne cunoaștem, ne simpatizăm, am avut contre și certuri, ne știm punctele vulnerabile și încercăm să le evităm. Dar ne știm și atuurile. Este o relație care ne responsabilizează, omul respectiv ne acordă un credit. Pentru că l-ai ajutat acum 10 ani, acum 5 ani sau chiar ieri, el vine la tine cu încredere. Îți acordă credit și relația merge. Acestea sunt punctele tari în relația preot-enoriaș din comunitate. Avem o relație stabilă, care se consolidează în timp. Așa e și relația medic de familie-pacient, foarte asemănătoare. Nicăieri nu mai există așa ceva. De regulă, în celelalte specialități medicale pacientul vine cu o boală și în mult mai mică măsură are posibilitatea să stabilească o relație personală cu medicul. Doar unii bolnavi cronici, care merg periodic la control, intră într-o relație de empatie cu medicul care îi tratează, dar acestea sunt excepții. Medicul de familie este mult mai apropiat de preot.
- Diferența vine din experiență
Cum rezistați la presiunea pe care sfaturile din rețeaua Internet o exercită asupra pacienților?
Mă ajută relația personală: „Crezi că dacă ai citit azi-noapte pe net 40 de pagini despre nu știu ce afecțiune, știi mai multă medicină decât mine?” Diferența vine din experiență, algoritmul prin care stabilești un diagnostic, capacitatea de a discerne între informația adevărată și fake news. Se întâmplă mai ales cu generația tânără să vină și să mă testeze, ori să confirm un diagnostic, să le dau rețetă. Se poate să aibă dreptate, le confirm, îi încurajez: e bine așa, înseamnă că ai discernământ. Dar sunt puține informații corecte pe net, puțini sunt cei care au discernământ să le folosească. În timp, generațiile se schimbă. Ca să fac o glumă: un medic și-a pus lângă programul lui de la cabinet un afiș: Dacă v-ați pus diagnosticul de pe Google, nu veniți să-mi cereți mie o a doua opinie. Întrebați la Yahoo!
Mi se pare că se aseamănă cu problemele pe care le au duhovnicii cu penitenții tineri, care, înainte de a veni la spovedanie, citesc îndrumare și diferite colecții de canoane. Vin la spovedanie și consideră că știu ce epitimie vor primi.
Aici, ca duhovnic, întrebarea pe care mi-o pun este dacă penitentul respectiv este în stare să suporte canonul, dacă îl ajută. Ca și tratamentul dat unui bolnav: e prea greu, i-am dat o schemă de tratament prea laborioasă, încurcă pastilele? La sfârșit, când tragem linie, nu cumva i-am făcut mai mult rău decât bine? Nu cumva trebuia să-i dau o penitență mai simplă, dar pe care să o suporte și să vină și a doua oară? Pentru că și tratamentul este o penitență. Starea de boală este o povară, iar tratamentul este penitență.
În relația medic-pacient și în relația preot-enoriaș ce contează mai mult, să vină pacienții la cabinet, enoriașii la biserică, sau să meargă medicul și preotul la casele lor?
Vechimea relației, profunzimea, consistența și cultivarea ei. Mai ales evenimentele grele din trecut, peste care am trecut împreună. A avut o problemă, ne-am întâlnit și am rezolvat problema, ca medic sau ca preot. După aceea, e foarte ușor de stabilit contactul a doua oară, indiferent din ce direcție. Am în telefon peste 2.600 de numere, sunt persoane active cu care interacționez. La început îmi era mai ușor să rețin omul după problemele pe care le are, înainte de a ști cum îl cheamă, cu ce se ocupă, unde locuiește. Încet- încet le-am învățat și numele și adresele și toate celelalte.
În predicile pe care le rostiți la sfintele slujbe sau în convorbirile duhovnicești abordați teme de educație pentru sănătate? Iar odată cu sfaturile medicale de specialitate, oferiți pacienților și „rețete duhovnicești”?
Da, e un defect profesional, dar poate nu chiar un defect. Mă ia gura pe dinainte și apoi realizez că sunt în veșminte, nu în halat, și mă opresc. De partea cealaltă, la fel, devin moralizator. Spun uneori: nu tratament îți trebuie ție, ci voință ca să te lași de fumat și de băut…
Ca medic, ce recomandați colegilor preoți din parohii să facă în activitatea lor spirituală și pastorală pentru alinarea suferințelor și pentru a contribui la îngrijirea sănătății enoriașilor?
Înainte de orice, să fie un exemplu prin propria persoană: preoți sănătoși, cu fețe luminoase, îngrijiți, frumoși. Preotul este oglinda parohiei, păstorul turmei duhovnicești. Înainte de a-i învăța pe ceilalți, trebuie să se ocupe de sine, să fie un model, un exemplu. La fel e și la medici. Dacă suntem foarte buni din punct de vedere profesional, să fim la fel și în familie, să ne păstrăm echilibrul și să avem grijă de noi.
(Pr. Nicolae Dascălu, Ziarul Lumina)
