E vechi păcatul!

Îmi pare rău că, din lipsă de timp, n-am putut da curs invitației lui Viorel Savin de a colabora în alcătuirea culegerii despre plagiat apărută sub coordonarea sa la Editura Babel (Bacău, 2016). Cartea adună opinii dintre cele mai diverse, recoltate cu precădere din breasla scriitorilor, dar și din aceea a slujitorilor științelor exacte – că de furat, se fură în toate domeniile, acum și din totdeauna, amin. La noi, cum bine observă în intervenția sa Theodor Codreanu, putem corobora maladia plagiatului postdecembrist cu „raptul inimaginabil al averilor țării timp de peste un sfert de veac.” Opinie împărtășită și de Const. Cubleșan („Furtul e principiul călăuzitor azi în țară”) ori de Adrian Alui Gheorghe („Orice bun intelectual este însușit ca dintr-o grădină a nimănui”). Victor Mitocaru vede în actul plagierii „un fenomen al depravării spirituale”, Alexa Visarion consideră că „certifică degradarea intelectului”, în vreme ce Ion Enache, director al revistei „Credința Ortodoxă”, consideră plagiatul „un lucru de-a dreptul drăcesc”, „o negare a lui Dumnezeu”. Și-i vechi păcatul!
Se afirmă chiar (P. Isache) că „plagiatul (…) s-ar afla la baza tuturor culturilor, literaturilor și artelor”. Exemple, gârlă! Până și vestita ecuație e=mc2 nu-i aparține lui Einstein, ci au formulat-o, cu decenii înainte, Preston, Poincare, Brown, De Pretto, iar prima și cea mai cunoscută cercetare românească dedicată plagiatului (C.N. Hamangiu, „Proprietatea literară și artistică”, 1893) s-a dovedit în întregime copiată după teza de doctorat a juristului francez Paul Clement (informație din textul lui Gruia Novac). Copilăria literaturii noastre este plină de, să le spunem astfel, localizări și s-au scris cărți în care-s puse pe două coloane scrieri considerate de înaintași demne să acceadă în fila manualului școlar! Cum bine se știe, am „ciupit” în voia cea bună și noi de la alții, și alții de la noi…
Așa stând lucrurile, propun atenției mai degrabă câteva subiecte colaterale. Cum ar fi, de pildă, raportul dintre statutul social al plagiatorului și consecințele raptului. Prea puțin interesează plagiatul comis de Ilie de la Sculărie ori de Smaranda de la Spații verzi. Ia să ajungă Ilie barem consilier la primărie: imediat se vor găsi ilicite sonuri din Vlahuță în poezia lui de tinerețe „Iubirea mea dintâi”. De unde se vede că hingherirea plagiatului nu ține numaidecât de o campanie a asanării morale, ci are ca miză transparente răfuieli politice. N-ar fi luat nimeni la bani mărunți teza de doctorat a mult înstelatului general cutare, dacă autorul rămânea modest ofițer la manutanță. În concluzie, o morală-sfat: adăugați încă un rând de ghilimele odată cu fiecare pas către sfera înalt ozonată a politicii mioritice!
A doua chestiune: consecințele flagrantului. Dacă ai furat capra vecinului, litigiul se stinge, iar infracțiunea se șterge de-i dai capra înapoi? Din totdeauna, românii au fost prea toleranți cu pacostea plagiatului. Chiar dacă… mă autoplagiez, revin cu flagrantul exemplu Caragiale. În 1902, Conu Iancu l-a acționat în judecată pe țângăul student Alexandru Ionescu, cel care-l acuzase că a plagiat „Năpasta” după o scriere a inexistentului ungur Istvan Kemeny. La proces, Ionescu a trebuit să recunoască toate acuzele de calomnie, fals și uz de fals. De necrezut, dar jurații au decis că ipochimenul se cuvine achitat! De unde se vede că plagiatul ar trebui să figureze mai zdravăn înfipt în Codul Penal. Dar, cine-l constată? Dacă lăsăm decizia pe seama detectării electronice, atunci sonetul eminescian „Veneția”, neprețuită bijuterie poetică, apare ca plagiat după o modestă poezie italiană. Și ce facem cu literatura „postmodernă”, care-și trage cinic sevele din „reciclarea literaturii anterioare”, după cum teoretizează chiar mentorul Cărtărescu? Va trebui să lăsăm povara deciziei tot în sarcina vreunei Comisii – etern „prilej de vorbe și de ipoteze”!
Încă o chestiune: limitele de impus acuzei de plagiat. Un critic cu recunoscută expertiză în domeniu așază pe două coloane un text dintr-o „Istorie…” a lui Piru cu altul, similar, din „Istoria…” lui Călinescu. Ambele spun că scriitorul X s-a născut în anul Z, în localitatea Y, a învățat la școala cutare. Astfel de „plagiate” sunt de neocolit, doar nimeni nu poate deține un drept patrimonial asupra informațiilor de uz public! Ca și cum ar trebui să așez ghilimele când scriu că acceleratul Iași-Galați pleacă la 7,50, doar am citat din „Mersul trenurilor”! Cartea coordonată de Viorel Savin este cât se poate de necesară întru deslușirea unui fenomen ce tinde să ia proporții; înmănunchierea atâtor opinii diverse și, totodată, unitare, se constituie într-o invitație deschisă la o reacție mai promptă și mai severă a întregii societăți.