E pericoloso sporgersi

Cine a văzut filmul „Marile speranțe” nu se poate să nu-și amintească secvența înfățișând masa încărcată cu bucate pentru nuntă, păstrată intactă zeci de ani. Pânze grele de păianjen, platouri colbăite, bucate sfarogite, flori-iască, fețe de masă ciuruite de molii, din care a mai rămas câte-o aripă uscată pe-un fund coclit de lingură cu blazon. Impresionantă în felul ei, încercarea de a propti timpul în loc nu putea avea alt rezultat decât deșarte iluzionări și snop de speranțe născute moarte…
Scena am revăzut-o, cu detalii conștiincios tezaurizate de memoria selectiv-afectivă, în fosta clădire a fostei gări Baia de Arieș, de pe fosta linie ferată îngustă Turda-Abrud. Au trecut vreo 20 de ani de când trenulețul a fluierat aici ultima oară. Cândva, am călătorit și eu cu el, de la Turda la Câmpeni. Pe șinele apropiate la numai trei sferturi de metru circula o garnitură ce copia, la scară, toate standardele CFR-ului. Avea și vagoane de clasa I-a, cu pluș albastru la fotolii și mânere nichelate la ferestre, era păstorită de un conductor mustăcios, cu roșie curea la geantă și preluase toate inscripțiile, astăzi uitate, din adevăratele vagoane de călători: E PERICOLOSO SPORGERSI, NICHT HINAUSLEHEN, DUPĂ ÎNTREBUINȚARE, TRAGEȚI DE MÂNER ș.a.m.d. Vedeta trenului era, desigur, afumata locomotivă cu aburi, pe cabina căreia trona inscripția în relief „Iuțeala maximă – 30 km. pe oră”. Din când în când, mecanicul oprea trenul și cobora o țeavă prin care mocănița sorbea apă din Arieș…
Mai bine de șase ore dura călătoria până în Țara Moților; cu mașina, drumul l-am făcut, în acest iulie, într-o oră și câteva minute – ceea ce, probabil, explică decesul liniei Turda-Abrud și, în general, dispariția căilor ferate înguste din Ardeal. În mileniul 3, când discutăm despre Mach 5, ce performanță să faci gâfâind cu 20 la oră? Numai că, pe valea Arieșului, totul a rămas intact, ca-n „Marile speranțe”. În două decenii, printre șine au crescut copaci; linia iese doar ici-colo la lumină, în rest rămâne cufundată într-un tunel vegetal care, poate, i-o fi descurajat pe hoții de fier vechi. (La Teaca, pe linia Tg. Mureș-Band, au dispărut șinele, traversele, buloanele, eclisele și a rămas, ca proasta-n târg, o gară fără rost în margine de sat. Fostul peron e populat de gâște și pavoazat cu rufe întinse la uscat.)
Pe valea Arieșului, la Brăzești (cred că acolo-i, fiindcă firma gării este astupată cu afișe electorale PNL) clădirea stației a devenit atelier de vulcanizare. Cea mai ciudată rămânând starea gării Baia de Arieș. În mare, ceea ce era de furat, s-a furat, inclusiv bârnele planșeelor, dar restul a rămas cum era și zici că-i un stop-cadru dintr-un film de epocă, în așteptarea unui tren ce n-o să vină niciodată. Au rezistat semafoarele, macazurile, semnalele și indicatoarele de cale, a rămas până și cântarul gării: hrentuit, ghemuit a suferință în coșmelia lui, pare gata să primească iarăși boghiurile vagonașelor cu minereu. În sala de așteptare, se mai poate citi inscripția „Fumatul oprit!”, ghișeul casei de bilete are grilajul intact, iar în biroul șefului de gară am dat peste un morman de documente îngălbenite: scrisori de trăsură, tabele, inventare – pe cine să mai intereseze actele unui răposat calic? Iată tabelul concediilor pe anul 1982, acordate șefilor de haltă, magazionerului și celor 12 revizori de ace. Câți or mai fi trăind?
Câți s-or fi bejenit prin Europa cea prosperă – fiindcă în Țara Moților, s-a trăit și se trăiește greu? Pe frontispiciul gării, o placă de marmură amintește de un erou localnic, avansat post-mortem, după revoluție, la gradul de sublocotenent. Cu inscripția amplasată pe un perete condamnat, revoluționarul moare acuș-acuș a doua oară, fiindcă rămășițele gării Baia de Arieș s-or prăbuși de la sine, cu tot cu marmura evocatoare… În fostul birou de mișcare s-a aciuat nebunul târgului, un bătrânel cu privire blajină, bărbuță rară și zâmbet vinovat. Mă-ntreabă dacă nu vreau să-mi taie lemne. Desigur, îi spun. Cere arvună. Îi dau și plec. În urmă, rămâne o felie de timp mort. Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Da. Dar și cu o lacrimă.
N-am poposit întâmplător în împărăția trenurilor moarte. Pe valea Wasser-ului, în Maramureș, am călătorit cu o mocăniță înfloritoare. Vă voi istorisi, cu gândul la altă „mocăniță”, care n-aș putea spune nici că trăiește, nici c-a răposat: cea de la Moldovița.