E pericoloso… (2)

Pretutindeni în lume, „mocănița” reprezintă găina cu ouă de aur a turismului sofisticat. În România, încă funcționează (și nu numai în scop turistic) doar calea ferată îngustă de pe Valea Wasserului.
Deși reclama pensiunilor o declară unică și ultimă în Europa, nici un indicator din centrul orașului Vișeu nu te îndrumă către „gara mică”. Că gara mare… Aici, în Maramureș, regula s-a inversat: a răposat calea ferată normală a CFR-ului, adică s-a închis linia Vișeu-Borșa, și a supraviețuit mocănița. O primă explicație: n-o concurează transportul auto – pe valea râului Wasser nu prea ai cum pătrunde cu mașina. A doua: s-a păstrat intact „obiectul muncii”: și acum, în 2008, buștenii coboară din munte, 32 de km., pe firul căii ferate înguste. A treia, esențială: interesul, inventivitatea și strădania celor ce-o gospodăresc. La Vișeu funcționează un depou în toată regula, unde pufăie mai multe mocănițe, garnitura pentru călători arată onorabil, trenurile pleacă și se întorc la oră fixă, meseriile cu specific feroviar de munte se transmit din tată în fiu.
Aproape de la sine s-a înfiripat și o infrastructură turistică acceptabilă: parcări păzite, pensiuni cu mocănița pictată pe firmă, programe de agrement din care nu lipsește chiar… revelionul pe roți! Există și o Asociație de voluntari, al cărei obiectiv nu-i altul decât menținerea liniei în stare de bună funcțiune. Am plecat la 8,30 fix, după al doilea fluier al locomotivei „Măriuța”, construită în 1912 (!) la Berlin, în stare să alerge cu 30 km. la oră (i-auzi, ia!) și m-am întors pe bușteni, cu un marfar agățat din mers, „la cruce”, tras de mașina 764.211, a cărei viteză maximă, afișată orgolios pe cabină, pare glumă: 15 km. într-un ceas! De altfel, în asta constă și farmecul călătoriei: ai răgazul să receptezi și să înțelegi priveliștea.
Nu știu cât se câștigă din transportul buștenilor, dar deverul turistic este consistent: un bilet costă 30 de lei noi și vagoanele erau pline ochi. Maramureșenii au știut să exploateze interesul occidentalilor pentru relicvele tracțiunii cu aburi, atrăgând mult lăudatele fonduri europene. Reparația „Măriuței” s-a lăsat cu o notă de plată rotunjoară: 165.000 de euro. Au achitat-o elvețienii. Tot ei au donat încă 85.000 pentru recondiționarea altei mocănițe, cu o singură pretenție: să fie botezată „Elveția”. Și a fost. Din dotare nu lipsesc mașinile diesel, aduse, probabil, din Ardeal, unde și-au dat obștescul sfârșit căile ferate înguste ale CFR, dar, desigur, spectaculosul ineditului voiaj îl asigură pufăitul mocăniței. Dieseletelor le rămâne rolul de argat în curte: trag numai vagoane cu bușteni și n-au parte de scăpărările blitz-urilor și de ovațiile turiștilor…
Înșir toate aceste amănunte de sorginte reportericească gândindu-mă cu amărăciune că, iată, în acest iulie, s-ar sărbători 120 de ani de la darea în folosință a căii ferate înguste Moldovița. Starea ei este incertă. În 2004, nu se știe cum, au dispărut cele două locomotive, „Krauss” și „Reșița”, probabil, vândute la fier vechi. Georg Hocevar, un austriac pasionat, a cărui urmă a trecerii am întâlnit-o și pe la Abrud-Câmpeni, a adus o altă mocăniță, botezată „Criscior”, și a investit serios în repararea terasamentului. S-au recondiționat și vagoanele de călători. Dar… Din cei 24 de km. ai liniei, mai pot fi parcurși… nici 4! Sunt cei mai nespectaculoși: trec prin vatra satului, paralel cu șoseaua asfaltată. Restul, fie s-au avariat datorită lipsei de întreținere curentă, fie s-au furat șinele și traversele, potrivit bunului obicei românesc.
Am văzut, la o stână de lângă Argel, coșmelia ciobanilor întărită cu șine de-ale mocăniței! Mai stăruie și un conflict latent de interese, în care-i amestecat și Inspectoratul Silvic, și Fondul Bisericesc, și autoritățile locale – toți ar vrea să profite, nimeni să investească (cel puțin așa mi-au relatat localnicii). Într-un alt iulie, acum câțiva ani, am asistat la sfințirea trenulețului. Preotul a stropit cu agheazmă și locomotiva, și turiștii, și carnetul reporterului. Viitor de aur se prevedea ciosvărtei rămase din calea ferată! Aș! Și ce ademenitor capitol într-un pachet turistic (cu finișul la mănăstirea Moldovița, plus drumul cu trenulețul, măcar 8 km., până la casa de vânătoare a prințului Rudolph!) s-ar putea oferi celor ce vor să cunoscă cotloanele Bucovinei! Dar, de!