E nevoie de binecuvântarea părinților pentru căsătorie?

– În discuție cu pr. Ion Armași, Biserica „Sfântul Ambrozie“ -Apărătorii Patriei II, București
Părinte, cât de importante sunt binecuvântarea părinților și rugăciunile lor în viața a doi tineri ce vor să se căsătorească? Ce se întâmplă dacă tinerii nu primesc această binecuvântare?
În cea de-a doua rugăciune de la slujba Cununiei citim că „rugăciunile părinților întăresc temeliile caselor copiilor”. De asemenea, Biserica îi învață pe copii să-și cinstească părinții și pe părinți să se roage pentru copiii lor. În mod normal, părinții își doresc ce este mai bun pentru copii lor: să aibă tot ceea ce le este necesar, să fie sănătoși, să le rânduiască Dumnezeu un soț bun și iubitor. Dar vine timpul când tinerii, atunci când voiește Dumnezeu, „să-și ia zborul”, să-și lase pe „tatăl său și pe mama sa” și să-și întemeieze propria familie, să devină ei înșiși părinți. Atunci când sensul spiritual al căsătoriei este deteriorat de interese mărunte, apar tensiuni în familie în ceea ce privește alegerea celui mai bun partener de viață pentru propriul copil. Aceste situații, surprinzător de frecvente în viața de zi cu zi, sunt sursa multor lacrimi, scandaluri sau chiar tragedii, care umbresc atât nunta, cât și viața în comun a mirilor. Opoziția vehementă a părinților îi poate descuraja pe tineri să se mai căsătorească sau poate genera tensiuni și certuri care să ducă la divorț.
Consider că rolul părinților este de a-și îndemna copiii să-și facă prieteni dintre alți tineri credincioși și cu frică de Dumnezeu, pentru ca, mai târziu, să-și formeze o familie cu o persoană care are aceleași calități. Copiii trebuie să respecte opinia părinților, dar, pentru armonie în familie, trebuie ca părinții să respecte alegerea copiilor și să se roage pentru ca aceștia să fie binecuvântați cu „viață îndelungată, naștere de prunci buni, spor în viață și în credință”.
Decizia de a se căsători aparține exclusiv celor doi tineri și are la bază dorința de a întemeia o familie, a da naștere la prunci și a duce o viață bineplăcută lui Dumnezeu. Dacă părinții consideră că fiul/fiica lor nu a luat o decizie bună, sunt datori să îi arate acest lucru și să îi înfățișeze toate motivele care îi fac să creadă astfel. În principiu, educația se face până la vârsta nubilă, iar alegerea pe care copilul o face reflectă tocmai virtuțile sau carențele acestei educații, deci, înainte de a acuza fiul/fiica de proastă opțiune, să vedem dacă ne-am preocupat să îi oferim un exemplu folositor în aceste sens și instrumentele necesare formării unui discernământ.
Dacă, în pofida atenționărilor părinților și a educației „ireproșabile” primite, tânărul persistă în alegerea făcută, căsătoria este oricum preferabilă „uniunii consensuale”.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, sprijinul părinților și călăuzirea nașilor pot să suplinească „neajunsurile” partenerului, incompatibilitățile cu familia acestuia și toate „defectele” acuzate de părinți. Timpul poate transforma pretendentul nedorit în ginerele preferat și fata care „vrea să pună mâna pe băiatul mamii” într-o fiică în care găsești sprijin.
Ce se întâmplă dacă căsătoria are loc? Cum ar trebui să decurgă relația dintre tineri și părinți?
Săvârșirea nunții nedorite nu este un motiv de disperare, ci o nouă stare de lucruri, care presupune noi îndatoriri sau noi forme de îndeplinire a vechilor îndatoriri. Ca părinți, tot trebuie să îi sprijinim pe copii, dar ca parte a tinerei familii. Ca fii, trebuie să-i respectăm pe părinți, dar datorăm respect și părinților soțului/soției.
Nu folosesc nimănui certurile, instigările, tăcerile supărate sau, mai mult, blestemele, dezmoștenirile, bătăile. Nu îți ajuți copilul dacă îi evidențiezi mereu defectele partenerului și dacă îl bați la cap că nu îi reproșează destul. Fericirea cuplului nu vine neapărat din gustul desăvârțit al ciorbei și nici din cămașa călcată perfect, tot aș cum nu stă în priceperea de gospodar sau în a câștiga mulți bani. Noul cuplu poate duce o viață fericită și plăcută lui Dumnezeu, în alt mod decât au făcut-o părinții lor.
Ca părinți, sunteți deci chemați să susțineți sau măcar să respectați noua familie și în nici un caz să nu o prejudiciați.
Ca fii, suntem datori să-i respectăm și să-i ajutăm pe cei care ne-au dat viață și ne-au crescut, cu sacrificii, cu eforturi, în vremuri grele. Să le dăm motiv de bucurie și mândrie, inclusiv prin familia pe care ne-o întemeiem.
Tradițiile de nuntă ale poporului român sunt foarte bogate, iar studiul lor ne-ar putea furniza un cod de bune practici la acest eveniment unic în viața fiecăruia. Firește, ele îmbracă diverse forme, după cum și folclorul românesc cunoaște o varietate unică. Dar fondul „prescripțiilor” de nuntă este relativ constant. În mai toate zonele României avem tradiția „pețitului” sau a „cerutului”, obiceiul luatului miresii de la casa părintească, obiceiul negocierii simbolice a unui „preț” pentru mireasă, obiceiul „iertăciunilor” recitate în fața părinților celor doi miri, tradiția „primirii cu dulceață” (de către soacra mare) a mirilor cununați la biserică.
Și în spațiul bisericii sunt niște legi nescrise pe care tot tradiția ni le spune: în spatele mirilor stau deopotrivă părinții amândurora, rudele și prietenii acestora, fără a se face vreo separare, în chip de sprijinitori ai celor doi protagoniști în calea pe care au ales să o străbată împreună. Cei prezenți și poziționați astfel la Sfânta Taină a Cununiei girează unirea mirilor în fața lui Dumnezeu și sunt ținuți să respecte noua familie.
Nu întâmplător mirii sunt conduși la altar de nași, părinți spirituali comuni și nepărtinitori. Astfel, implicarea directă a părinților firești în căsnicie încetează.
(Daniela Ciobanu, Ziarul Lumina)