E creștinește să ne facem planuri de viitor?

Zilele trecute, o persoană care se spovedește de mai multă vreme la mine mi-a împărtășit o îngrijorare crescândă cu privire la viitorul său, atât în plan personal, cât și în plan profesional. Frământările ei pot fi sintetizate în următoarele fraze: „Ce să fac ca să ies din această stare în care mă complac de mai mulți ani? Cum să scap de nemulțumirea vizavi de statutul meu actual, când nici nu am o perspectivă de a mă căsători, dar nici nu pot opta ferm pentru călugărie? Nici profesia pe care o am nu mă împlinește, ba chiar simt că mă obosește din ce în ce mai mult. Am voie să-mi fac planuri de viitor? Să caut să schimb ceva? Sau creștinește e doar să mă rog și să aștept ca Dumnezeu să intervină în viața mea?”. Nu e prima dată (și nici ultima, sunt convins) când dialoghez cu persoane îngrijorate de condiția lor, dar mai ales de viitorul lor. Din punctul meu de vedere, răspunsul la astfel de frământări constă în a învăța cum să facem distincția între a-mi planifica viața și a avea o viziune despre viața mea.
O vorbă atribuită lui Woody Allen spune că, dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, e suficient să-I povestești despre planurile tale. Corect, până la un punct. Căci și Scriptura ne spune: „Veniți acum cei care ziceți: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an și vom face negoț și vom câștiga. Voi, care nu știți ce se va întâmpla mâine, că ce este viața voastră? Abur sunteți, care se arată o clipă, apoi piere” (Iacov 4, 13-14). Așadar, e curată nebunie să-ți faci planuri. Chiar așa a și fost caracterizat de Dumnezeu bogatul cel lacom, căruia i-a rodit din belșug țarina și care făcea planuri de a-și mări hambarele: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Poate fi o nebunie să ne facem planuri de viitor, dacă nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, ci în noi înșine și în cele ce ni se par a fi ale noastre sau sub controlul nostru. Cu atât mai mare e nebunia, cu cât ignorăm că moartea poate surveni oricând și ne poate găsi preocupați doar de cele ale trupului – în fond, un viitor cadavru, oricât de bine l-am întreține în această viață. Dar Apostolul nu ne spune să nu ne facem deloc planuri de viitor, să fim paralizați de inacțiune. Căci, după ce avertizează asupra imprevizibilității și fragilității zilelor ce vor veni, Sfântul Iacov completează: „voi să ziceți: Dacă Domnul voiește, vom trăi și vom face aceasta sau aceea” (Iacov 4, 15). Așadar, când ne propunem ceva, să avem mereu conștiința că „omul (își) propune, iar Dumnezeu dispune”. Adică totul depinde de voia sau de îngăduința lui Dumnezeu. E și aceasta o dovadă de realism duhovnicesc.
E de evitat și extrema cealaltă, în care să considerăm că nu are nici un rost să ne planificăm ceva, dacă oricum Dumnezeu le rânduiește pe toate. Așa ar putea interpreta unii cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). Aici nu e îndemn la nemuncă sau la trai de azi, pe mâine, ci e recomandată o atitudine sănătoasă față de cele viitoare, ancorată în credința că Dumnezeu este Proniatorul – Cel ce ne poartă de grijă. Domnul avertizează asupra unui consum sufletesc inutil, provocat de multele griji ce ne pot copleși și chiar ne pot stresa, ca să folosim un termen la modă astăzi. Calea de mijloc, cea împărătească, e permanenta conlucrare a omului cu Dumnezeu. Aici este, dacă vreți, cheia succesului oricărei planificări și de aici izvorăște puterea de a vedea într-un eventual eșec nimic altceva decât un mod prin care Dumnezeu ne (re)așează pe drumul cel bun.
Există o chemare mai înaltă a creștinului decât aceea de a-și organiza înțelept și prudent viața, încredințând mereu lui Dumnezeu planurile sale. Această treaptă mai înaltă presupune a avea credința că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi – adică are o viziune în ceea ce ne privește. În momentul în care eu mă deschid către acest mod în care Dumnezeu „vede” viața mea obțin, la rându-mi, o viziune despre ceea ce am eu de făcut. Nu vă gândiți la ceva mistic, la vreo teofanie rezervată „celor aleși”. Dar nici nu confundați viziunea creștină, această intuiție a ceea ce sunt chemat să fiu, cu stările melancolice ale visătorului cu ochii deschiși. Pe măsură ce mă dedic întru totul împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, în inima mea se naște o încredințare. Chipul acestei încredințări este o viziune – adică ceea ce mă văd făcând pe viitor, în timp ce sunt tot mai decis să împlinesc doar voia lui Dumnezeu. Moise s-a văzut a fi salvatorul poporului său robit de egipteni. Neemia a crezut că prin implicarea sa se pot reconstrui zidurile Ierusalimului. Saul cel convertit pe drumul Damascului (Sfântul Pavel) a crezut că poate deveni apostolul neamurilor. E drept, sunt exemple ale unor nume mari din istoria creștinismului. Dar au devenit mari tocmai pentru că au crezut cu tărie în Dumnezeul Care… a crezut în ei! Aș putea veni și cu exemple din zilele noastre, de oameni care s-au „văzut” împlinind voia lui Dumnezeu într-un mod care a inspirat apoi și pe cei din jurul lor. Cine prevedea, spre exemplu, că un preot de țară, de undeva din Prahova, dorind să salveze un copil de la avort, va ajunge, în timp, să poarte grijă de sute de suflete? Pentru a fi „vizionari” e nevoie să începem de undeva, de acolo de unde ne doare, de unde credem că este urgent a interveni. Treptat, lucrarea noastră va crește de la sine, în chip firesc: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13).
Două precizări mai țin să fac. Prima: pentru a nu cădea în înșelare, e bine să căutați validarea viziunii voastre la scaunul de spovedanie, dacă se poate în fața unui duhovnic cu experiență. Vrăjmașul poate să alimenteze o râvnă nesăbuită și ne putem trezi că în loc de „nebunia pentru Hristos” (care nu ține de sfera patologiei) am dobândit nebunia cu acte în regulă. A doua mențiune: indiferent de cât timp durează, să vă asumați condiția actuală ca pe o etapă pregătitoare pentru planul pe care vi-l pregătește Dumnezeu. Altminteri, vă veți simți mereu „obosiți”. Important e ca „toate să le faceți fără de cârtire și fără de îndoială” (Filipeni 2, 14). În timp ce ați citit aceste rânduri, Dumnezeu v-a și pregătit următorii pași. Îi vedeți?
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)