Binecunoscuta moacă, roșie de la whisky și de la obsesiile cu moguli, iar lângă ea recomandarea „Băsescu pentru moldoveni!”, semnată de Constantin Simirad, și el cu moaca lui știută, că doar nu era să apară cu o moacă de împrumut. Așa ceva s-a văzut în campanie pe unele afișe stradale din zona noastră, semn că în politică nu se ține ranchiună. Simirad, iată, nu mai e șucărit pe marinar, care îl lăsa acum câțiva ani fără dulceața huzurului de la ambasada din Cuba prietenă, acolo unde ananasul e ananas, soarele e soare și țâța mulatrei e veritabilă, nu umplută cu amăgiri de silicon.
Pe toate le regulează buldozerul ăsta de timp, mai ales că, pe nesimțite, Liviu Popa, unul dintre finii de cununie ai lui Simi și candidat cândva la parlament din partea „Partidului Moldovenilor”, a ajuns și el consul în Spăniuța, la Castellon. Ce merite a avut Liviu Popa, un avocat cețos care a halit mulți hamburgeri cu clienți fripți, ca să capete favoarea de a deschide și a închide ușa unui consulat? Păi, cel puțin un merit mare de tot a avut: a fost amic apropiat și chiar consilier personal al Mioarei prezidențiale. Suficient ca să se lăfăie într-o funcție barosană a diplomației românești, pe banii noștri, ai celor care totuși nu suntem moguli.
Peste toate, remarcabil este cum a devenit Simirad un fel de hoașcă a satului. Orice partid excitat știe că, dacă are niște necesități pe-aici prin Moldova, bortele de vădană ale lui Simi îl scot la liman. Înconjurat de-a lungul timpului de o oaste întreagă de lingăi epocali – unii dintre ei plecați acum pe lumea cealaltă, de unde rezultă o anumită filozofie – nea Costică a învățat și el din zbor această artă rară. A învățat și el să lustruiască prin complimente, după ce ani în șir a fost el însuși zăpăcit de complimente. Să ne amintim cum unul dintre personajele sale de companie, Val Condurache, scria pe coperta unei cărți de-a lui nea Costică, deoarece Simirad e și scriitor, ba încă membru al „Uniunii Scriitorilor din România”: „primarul Simirad ar trebui să se teamă de posteritatea scriitorului Smirad”. Iar altul, Cezar Ivănescu, afirma în gura mare că Simirad este Cehov al zilelor noastre. Să nu-ți vină să-ți iei câmpii?
Nu se cade să-i pomenim pe lăudătorii simiradieni, fără să amintim – cu scuzele de rigoare adresate pudicilor – una din vorbele care circulau despre unul dintre aceștia, vă las să ghiciți care: „El este capabil să pupe orice dos, al cărui pârț îl poate sălta cu un milimetru!”
Grozav se mai potrivesc vorbele astea și lui Simirad de astăzi!
