Dușul scoțian înseamnă să jonglezi pe trupul tău cu apa rece și cu cea fierbinte, biciuindu-ți alternativ pielea. În sens larg, dușul scoțian poate fi și auditiv, asta însemnând să ai la îndemână două scule muzicale, și să treci bunăoară de la cântecele favoritei lui Băsescu (Andreea Bănică) la cele ale favoritei lui Kennedy (Maricica Monroe). Dizeuze blonde și prezidențiale amândouă, dar între ele e o distanță ca între România și America. Tot în sens larg, dușul scoțian poate fi și alcoolizat, presupunând să ai în față o sticlă de poșircă și alta de whisky, și să alternezi duștele. Dușul scoțian poate fi până și respiratoriu, cum mi s-a întâmplat într-o cabană din pisc montan, unde era un fum de să-l tai cu drujba, iar eu ieșeam afară o dată la cinci minute, în aerul de-o prospețime cutremurătoare. Se deduce că dușul scoțian poate fi și vizual, de pildă cinematografic. La un astfel de duș scoțian mi-am supus văzul și inima cu puțin timp în urmă, pendulând între două filme antagonice până la dușmănie. Pe un canal priveam un film borțos, anost, nesărat și necinematografic. Când ochii dădeau să-mi pice în gură, schimbam din buricul telecomenzii la un film cu totul opus: suplu, nervos, dinamic, îmbătător prin densitatea de simboluri și frumusețe.
Filmul borțos era capodopera lui Mungiu, ăla cu avortul și cu tipele purtătoare de boschete pubiene. Un film care, la fel ca actrițele, pare să nu știe ce-i epilarea inghinală. Iar filmul suplu era „Bărbierul din Siberia”, al lui Nikita Mihalkov. Sper ca Mungiu să se țină la fereală de Mihalkov, că de-l găbjește rusul, îi trage sigur câteva șuturi în partea cu care creează.
Filmul lui Mungiu mi-a amintit de niște versuri celebre de-ale lui Beniuc, sunând cam așa:
„Când oi izbi o dată eu cu barda,
Această piatră-n patru o să crape
Și va țâșni din ea izvor de ape;
Băieți, aceasta este arta!” Mungiu a izbit cu barda-n piatră, iar piatra a crăpat nu în patru, ci în paișpe. Dar izvorul nu a țâșnit, iar arta a rămas ascunsă. Cu riscul ca vreun domn colonel să mă scrie pe toacă, tot n-o să pricep ce au gândit băieții cu ochi albaștri, când s-au hotărât să susțină un asemenea film.
