În 2027 se vor împlini 150 de ani de la Războiul din 1877, cel care avea să consfințească independența statală a României. Când s-au împlinit 100 de ani, în 1977, am scris o piesă, Reduta și șoarecii, care a fost distinsă cu Premiul Academiei Române (se pare că se va relua cu prilejul semi-centenarului), dar nu despre teatru aș discuta în cele ce urmează, ci încerc să fac propuneri pentru două duplicări de unicitate altfel considerată imbatabilă. Este vorba mai întâi despre enorma dispută ce a răscolit apele politicii române vreme de aproape un deceniu: cucerirea de către oștenii noștri, după luarea cu enorme pierderi a redutei Grivița, a primului steag turcesc. La multă vreme după ce onorurile au fost atribuite soldatului moldovean Grigore Ioan, căruia i se ridicase și statuie în satul lui, a apărut un nou pretendent, prahoveanul Grigore Ioan a Lucăi. Toată povestea a fost copios flancată cu dedesubturi politice, fiind adânc implicată în campaniile electorale ale vremii: liberalii îl aveau pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigor Ioan a Lucăi, fiecare parte susținând sus și tare că „vorbește în numele adevărului”. Focul polemicii se încingea periodic în Cameră, unde deputații aproape uitaseră esențialul, adică enormele jertfe române la Grivița, splendida lecție de eroism oferită de armata noastră, semnificațiile acestei victorii și resorturile ei adânci, spre a se cufunda în amănunte și chichițe gazetărești. Degeaba puținele intervenții lucide, precum aceea a lui Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui M. Kogălniceanu („steagul n-a fost luat de un moldovean sau un muntean, ci de un român!” – „Evenimentul”, 2 martie 1985), acestea continuau să fie copleșite de sumedenia dovezilor mai mult sau mai puțin valide aduse șuvoi și de o parte, și de cealaltă. Nu știu însă de ce n-or fi fost citite cu atenție (ori nu s-a vrut să se vadă) memoriile Regelui Carol I (vezi vol. XI, pag. 18), unde se arată limpede că, la finalul acelor bătălii, a fost capturat, adus și omagiat la București, practic aproape în același interval de timp, nu un singur steag turcesc, ci… două! De ce nu vorbește nimeni despre cel de al doilea? Nu pot crede că mi-a fost dat taman mie, după aproape două secole, să citesc cum se cuvine memoriile lui Carol I! Poate, mai degrabă, aprinzându-se prea tare focul disputei, ornat și însuflețit de sumedenia argumentelor la zi „irefutabile”, nu mai rămăsese loc și pentru cercetarea surselor primare – ori, mai știi, fiecare dintre combatanți considera mai utilă și mai productivă continuarea disputei politice decât stingerea ei. Îmi pot crede așadar, după toate cele spuse mai sus, că n-a fost un singur drapel turcesc „în chestie”, ci două, și atât Grigore Ioan, cât și Grigore Ioan a Lucăi, își are victoria sa. Este doar o ipoteză, istoricii mă vor scuza pentru încălcarea domeniului, fiind liberi s-o accepte ori s-o respingă.
Cea de a doua situație oarecum simulară, mult mai puțin rezonantă, dar oricum demnă de lămurit, provine tot din vălmășagul unui război: cel de la Nistru. De astă dată am fost de față, așa că totu-i mai simplu de lămurit. O pagină întreagă a Ziarului de gardă din Chișinău (12 martie 2026) poartă titlul „La 17 ani pe frontul de la Nistru: povestea singurului combatant din România care a luptat în războiul din 1992”. Este vorba despre Marian Șolea, un personaj deloc oarecare, licențiat în Drept și administrație publică, Teologie și Arte plastice, prezent în presa literară românească, între altele autor al mai multor cărți de poezie. N-am avut plăcerea să-l cunosc, dar e suficient de convingător CV-ul său consistent. Știu că dl. Șolea s-a aflat în zona de luptă de la Coșnița; am fost și eu pe-acolo, dar, pare-se, în momente diferite. Probabil că l-am zărit cândva, tot printr-un martie neguros, la Chișinău, în preajma monumentului lui Ștefan cel Mare, unde se înrolau voluntarii în așteptarea plecării pe frontul de la Nistru. Marin Șolea avea atunci 17 ani; de l-aș fi știut, tot n-aveam cum să-l deslușesc în mulțimea de tineri veniți să-și petreacă rudele la oaste. Să-l ascultăm cercetându-și amintirile: „Seară de seară, vedeam la televizor, la TVR, cum oamenii de pe frontul de la Nistru se plângeau că nu au arme, implorau ajutorul românesc. Urmăream neputința acestor oameni, și în interiorul meu creștea un fel de obidă. De ce n-au ajutor, de ce nu-i aude nimeni? Atunci am decis, așa cum pot, să vin eu în ajutor, să răspund eu la chemările lor.” După ce a ajuns pe front: „eram singurul minor din România prezent acolo (…) acolo, la Coșnița, s-au întâmplat niște grozăvii, sau poate niște miracole. Acolo am constatat că tot ce știam până acum se clătina. Mi-am dat seama că există altă lume, despre care eu doar citisem și despre care eu nu credeam că există. Acest război a schimbat absolut totul. Peste vreo trei săptămâni de confruntări constatasem că, de fapt, deși învățasem bine în liceu, nu știam nimic. Acolo am descoperit că toate nopțile pe care le-am pierdut la citirea cărților nu însemnau nimic, că viața este cu totul altceva.”
Un generos elan tineresc, marcat de efluvii patriotice, îl adusese într-o lume total necunoscută, în care diferența între viață și moarte depindea de șuierul rachetei Alazan, întoarsă de ruși de la alungarea grindinei la oropsirea tranșeelor. Toată prețuirea pentru decizia de a se alătura combatanților, dar nu știu în ce condiții a fost acceptat pe front. Propaganda rusească nu contenea să anunțe pe toate canelele lor radio o continuă (și-n fapt complet inexistentă) năboire a oștenilor români de peste Prut, veniți în ajutorul basarabenilor, iar Chișinăul evita complicația unei susțineri directe române. Poate Șolea a fost acceptat neoficial, ca un gen de copil de trupă – nu contează, a fost acolo, caratele bravadei lui rămân aceleași.
Rămâne de discutat însă paragraful din „Ziarul de gardă”: „eram singurul minor din România prezent acolo.” Fiindcă n-a fost nici primul, nici singurul. Ca și în cazul steagurilor, trebuie să spun că n-a fost unul… ci doi! Iar destinul celui de al doilea e cu mult mai trist! Îl chema Liviu Haraga și avea tot 16 ani. Era din Sibiu. Dorința de a da o mână de ajutor basarabenilor, dimpreună cu elanuri tinerești proprii vârstei, l-au adus în Transnistria. La Chișinău probabil că a fost refuzat recrutării din pricina vârstei, și, totodată, din dorința autorităților să excludă oricare implicare românească în conflict. Gardiștii tiraspoleni l-au arestat, și, constatând că are buletin de Sibiu, au jubilat: iată dovada clară că România trimite spioni, provocatori, teroriști. S-a confecționat imediat învinuirea: Liviu ar fi urmat s-o asasineze pe… Galina Andreeva, pe atunci cunoscută șefă a batalionului de vivandiere transnistrene. Este anchetat, terorizat săptămâni în șir să recunoască, amenințat cu împușcarea. Disperat, a hotărât să se sinucidă. Și cum în celulă n-ave alte obiecte metalice decât tacâmurile, le-a înghițit (!). Îngrijorați că ar putea pierde această prețioasă probă vie a implicării românești, chirurgii din Tiraspol l-au operat, deschizându-i abdomenul. Se pare (nu dispun decât de informații fragmentare) că deținutul a repetat tentativa. Re-operația i-a fost fatală.
Fusese, de fapt, un copil ce trebuia ocrotit.
