După șase ani

La finalul Campionatului European și după victoria Portugaliei,îngăduiți-mi să republic fără a modifica un cuvânt articolul apărut acum șase ani tot în această rubrică. Iată-l: „A început mondialul. N-aveam ce căuta acolo. Ne place, nu ne place, ăsta-i adevărul adevărat. Singurul pe care, dac-am avea necesara obiectivitate și luciditate, s-ar cuveni să-l acceptăm. Și de la care ar trebui să începem re-pornirea unei mașinării stricate. Nu numai fotbalul merge prost în țara asta, ci… mai toate, da-i singurul domeniu în care n-avem cum da vina doar pe politică și politicieni. Fotbalul urmează, adevărat, trendul general al ignorării și neglijării resurselor proprii: așa cum importăm pere, aducem din străinătate și fotbaliști, accentul deplasându-se, comod și iresponsabil, de la ceea ce producem către ceea ce cumpărăm de afară. Criza valorilor autohtone o exprimă cât se poate de clar dispariția numelor românești din formulele de start ale marilor echipe europene. Selecționata Franței, țară care, oricum, are un campionat mai răsărit decât bicisnica noastră Ligă, are în componență 7 jucători ce evoluează în marile echipe engleze, 3 în Spania și unul (Ribery) în Germania. Uruguay-ul are 3 în Italia, 2 în Portugalia, 4 în Spania, câte unul în Franța și Olanda. Până și Argentina, cu unul dintre cele mai tari campionate din lume, are în formația de start la Mondiale 6 „italieni”, 5 «englezi», 2 «spanioli« ș.a. Nigeria se laudă cu fotbaliști ce activează în marile echipe engleze (7), în Franța (3), Spania (2), Germania (2). Ghanezii au jucători în Națională legitimați în Anglia (3), Italia (4), Germania (3). Nu mai vorbim despre Olanda, Danemarca, Brazilia, Portugalia, dar ce să spunem despre țări care au descoperit fotbalul odată cu televiziunea și au împânzit marile echipe europene cu fotbaliști cotați la milioane de euro? Coasta de Fildeș a exportat 4 jucători în Anglia (Drogba și Kalou la Chelsea!), 2 în Germania, 5 în Franța, 2 în Spania. Până și Naționala Slovaciei are 20 (!) de fotbaliști în campionate străine (inclusiv Anglia, Italia, Germania, Franța), iar mărunta Serbie nu mai puțin de 21, în vreme ce noi ne lăudăm cu o mână de români, mulți tocind cu sârg băncile de rezerve! (…) Așa cum roșiile turcești nu mai lasă loc pe tarabe pătlăgelelor autohtone, nici virtualii performeri băștinași nu mai află spațiu de afirmare și, mai ales, de confirmare, în echipele românești bucșite de străini. Nu-s deloc xenofob și, dacă pot fi suspectat de oarecari înclinații în favoarea unui naționalism pozitiv și temperat, n-aș crede că-s de condamnat dacă militez pentru respingerea mentalității «de ce să producem, când putem importa?» Nuanțată, desigur, fiindcă asta-i lumea de azi, în care circulația valorilor e-un bun câștigat – acceptabil câtă vreme nu dăunează grav exprimării capacităților creatoare autohtone. Echilibrul import-export stă nu numai la temelia oricărei economii statale sănătoase, ci, iată, și în configurarea geografiei sportive în care, din când în când, performanța autohtonă este chemată la raport. Vom rămâne într-un etern pe loc repaus dacă nu re-învățăm să ne întoarcem ochii spre propria ogradă, din ce în ce mai pustie. Și, desigur, s-ar cuveni să scoatem fotbalul românesc de sub dominația ipocrită, incultă și afaceristă a unor manageri interesați doar de căptușirea buzunarelor proprii.”
Așa scriam în 2010. Cu neplăcere constat că totul, dar absolut totul, este valabil și acum – desigur, punând în locul numelor evocate la Mondial cele ale jucătorilor din Campionatul European. Aș putea spune chiar că situația este și mai…albastră, câtă vreme am extins soluția importului și la selecționer, iar Daum o duce și mai departe, vorbind despre naturalizări! Asta să fie calea pentru resuscitarea fotbalului românesc?
Marea tristețe rămâne aceea că ne batem gura de pomană și geaba scriu și tot scriu gazetele de ani buni: cotiugarul fotbalului românesc zdrăngănește în continuare pe ulița strâmbă ce nu duce nicăieri.