După război

Spațiul cultural românesc este doldora de viteji după război. Dacă e să-i asculți, ai crede că tocmai cei mai zeloși slujbași ai trecutului regim au fost promotori ai democrației și dârji luptători împotriva dictaturii ceaușiste. Și tu, și eu, și ceilalți, avem partea noastră de responsabilitate, desigur, în proporții net diferite, și dacă, astăzi, putem să ne exprimăm liber opinia despre ceea ce a fost, nu-i tocmai moral să profităm făcând-o pe eroii, arogându-ne merite exagerate, dacă nu chiar inventate.
Cei ce n-au trăit realitățile „epocii de aur” n-au cum pricepe în profunzime funcționarea mecanismelor ne-libertății generalizate, obligativitatea semnalizării preventive la stânga pentru orice măruntă cotitură cutezată spre dreapta, nici echilibristica precară a compromisului, câte odată salutar, adeseori condamnabil. Ar putea să le vină în ajutor mărturiile obiective ale veteranilor din campaniile „culturii socialiste” – și tocmai aici apar mai ades contrafacerile și împăunările cocoșești. Am senzația că unii au început să le și creadă, convingându-se pre ei înșiși, ca efect al eforturilor instinctului de autoapărare, chemat să afle disculpări și să solicite indulgențe în temeiul iluzoriilor vitejii de altădată.
Radu Albu – trecut de vreo doi ani la cele veșnice – lasă posterității un lung interviu, publicat într-o revistă culturală din provincie („Spații culturale”). A fost șeful cenzorilor din județul Argeș și aplica (sau nu) ștampila pătrată ce îngăduia tipărirea presei de partid și culturale din Pitești. (Imediat după revoluție, o-ntoarce ca la… Pitești, ocupându-se de redactarea și editarea ziarului… PNȚCD „Glasul dreptății”!) Într-un mixtum compositum în care realități și adevăruri fac bună casă în spațiul aceleiași coloane cu deformări și lăudăroșenii penibile, interviul arată, mai întâi, cât de unice și făr-de-pereche erau împuternicirile cenzurii din Pitești, „singura din țară care lectura pe plan local publicații sale (n.n.: de unde și până unde „sale”?). Toate celelalte reviste de cultură din țară erau lecturate, în paralel, și la Centrala DGPT București.” Aiurea! La Iași, revista „Cronica” primea viza pe plan local. La Cluj, „Tribuna”, așijderea. „Șefii de la cenzură erau evrei” – afirmă Radu Albu: „Soldenchein la Iași…”
Aproape 30 de ani am gazetărit, la Iași, sub apăsarea ștampilei pătrate, dar de Soldenchein ăsta, nici c-am auzit! Obsedat de-a binelea, cenzorul piteștean îl taie împrejur și pe fostul director economic al Uniunii Scriitorilor, Traian Iancu – „alt evreu”. Am vizitat, în Făgetul Banatului, rubedeniile lui Iancu, români get-beget – și, oricum, asta n-are nici o relevanță într-o discuție cu adevărat serioasă și responsabilă. Mai aflăm că viteazul nostru l-a „trimis acasă pe Păunescu, cu Flacăra lui cu tot”, interzicând spectacolul-cenaclu anunțat la Pitești. Aș! Nu putea să interzică un spectacol pe care nu l-a văzut, iar Păunescu, după episodul tragic de la Ploiești (și nu numai de asta) primise interdicție taman de la faimosul „Cabinet 2”. „Din cauza cenzurii – mai fantazează Albu – n-a suferit aici nimeni.” (Prozatorul Marin Ioniță spune, însă că, dimpotrivă, respectivul erou de carton „a măcelărit manuscrisele scriitorilor”.) „Eu am avizat, țin minte, o piesă a lui Everac (…) Până la urmă, am eliminat finalul regizoral-coregrafic al piesei, dar nu și textul.” Tot e bine c-a rămas barem… textul; cât despre un final post-cosmetizat, se știe, poate schimba toate sensurile. A trebuit s-o fac și eu odată, la Naționalul ieșean, schimbând finalul unei piese de D.R. Popescu, în prag de totală interzicere,
dar ăsta nu-i nici pe departe motiv de laudă – dimpotrivă. Mai departe, citim cu surprindere: „Nu eram subordonat organelor de partid.” Sigur că, administrativ, nu exista o subordonare directă, dar cum „Partidul e-n toate” (vers al lui Lesnea), când hotăra partidul, cenzura amuțea. Am publicat romanul cu cântec „Bunavestire” al lui Breban cu aprobarea secretarului CC Burtică.
În fața mea, după primirea telefonului de rigoare, cenzorul a ștampilat filele fără să le mai citească! Convingerile intime ale cenzorului piteștean îi provocau necurmate suferințe: orice articol „trebuia să înceapă cu laude la adresa tovarășului sau tovarășei. Altfel, nu apărea. Mie nu-mi convenea acest lucru, dar…” I-auzi! Mai întâi, laudele puteau fi așezate la fel de bine și-n coada materialului de presă, nu asta conta, apoi, au apărut mii și mii de articole fără astfel de firitiseli, ceea ce înseamnă că nu erau absolut obligatorii, ci doar cei slabi de înger supralicitau; în fine, dacă nu-i convenea, de ce ștampila? Cam ăsta-i genul de întrebări cu care pot (și trebuie) dezarmați vitejii de după război. Cât despre relația cenzură-literatură, nu pot uita întrebarea ce mi-a pus-o cândva un fost cenzor ieșean: „Spuneți-mi o mare carte care n-a apărut din cauza cenzurii.” N-am avut răspuns.