După europarlamentare

A trecut peste noi, ușor – de parcă nici nu ar fi avut loc – cel de al treilea scrutin electoral, organizat pe durata unui singur an. Campania electorală pentru alegerile europarlamentare s-a dovedit neinteresantă pentru un electorat a cărui încredere în clasa și în organismele politice scade, din 1990 încoace, sistematic. Lipsa de reacție a cetățenilor – concretizată într-un absenteism record pentru alegerile din România și într-o prezență la euroscrutin care ne postează printre codașele Europei – se explică, în opinia mea, și prin alte două elemente: dezamăgirea față de incoerența măsurilor anticriză și dezinteresul față de problematica europeană. Apropierea alegerilor pentru întâia funcție în stat i-a determinat pe viitori prezidențiabili, Traian Băsescu, Mircea Geoană și Crin Antonescu, să ocupe scena disputelor politice în detrimentul candidaților pentru Parlamentul European. Discuțiile au alunecat dinspre problematica europeană spre cea autohtonă, cu obișnuitele lovituri de la brâu în jos. Pe acest fond, cred că rezultatele europarlamentarelor exprimă mai mult capacitatea partidelor de a-și motiva, prin mijloacele specifice politicii românești, militanții și electoratul captiv decât expresia unor tendințe conturate pe scena politică românească.
Cele două partide care au dominat alegerile precedente și-au confirmat pozițiile: la nivel național, bară la bară, undeva pe la 30%, iar în județul Suceava un nou succes răsunător al PD-L pe fondul unui PSD aflat pe un evident trend negativ, greu de stăvilit în condițiile în care frâiele organizației se află tot în mâinile, de acum, ponositului domn Mîrza. Experimentul „independentei” Eba a reușit parțial. Spun parțial pentru că mandatul obținut de fiica președintelui – cu sprijinul logistic și chiar susținerea fățișă a unor lideri marcanți ai partidului – a costat PD-L-ul locul întâi la nivel de țară. În opinia mea, voturile obținute de Eba pot fi liniștit contabilizate la PD-L, caz în care pesediștii ar fi fost devansați cu aproape 3%. Probabil, în strategia pedelistă, în perspectiva prezidențialelor, a contat mai mult aducerea în competiție cu ocazia europarlamentarelor a brandului „Băsescu”. Organizarea liderilor pedeliști și disciplina militanților (vorba aceea: „de supus austriac”), dovedită cu acest prilej, au făcut ca mașinăria electorală pedelistă să umbrească structurile aparatnice pesediste, neupgradate de pe vremea domnului Cozmâncă.
PNL-ul a rămas ca pondere cel de al treilea partid al țării, în regres la nivel național (firesc: au trecut doar șase luni de la ieșirea de la guvernare, iar noua conducere liberală nu controlează încă întregul partid). La nivel județean, după fiascoul de la locale, urmat de revirimentul de la parlamentare (rod, în fapt, al unor prestații individuale), liberalii se întorc în derizoriu obținând un scor care amintește de isprăvile electorale ale domnului Prodan și ale steiciuco-zarojencei. Vechea gardă liberală a revenit practic la conducerea filialei. Cei care performaseră la parlamentare sunt fie marginalizați, precum domnul Băișanu, fie captivi luptelor fratricide dinaintea desemnării conducerii județene, precum domnul Rozopol. Dacă liberalii suceveni nu vor înțelege că „loialii” sunt în stare, din punct de vedere politic, cel mult să se lamenteze, și acum după aproape doi ani, de „trădarea” domnilor Flutur și Lungu – păstrându-și însă pozițiile în partid (cele dătătoare de poziții eligibile) – atunci PNL Suceava va rămâne pururi undeva pe la10%.
Resuscitarea peremistă este după mine conjuncturală, fiind realizată pe fondul nemulțumirilor față de politicieni, pe fondul nevoilor induse de criză și pe victimizarea gratuită – de dragul dovedirii, pe televizor, că organele abilitate lucrează – a lui „FreeGigi”.
După europarlamentare, vin, la toamnă, prezidențialele, mai complicate dar și mai interesante și, evident, cu consecințe mult mai consistente.