„După credința voastră fie vouă!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a VII-a după Rusalii

Vindecarea celor doi orbi (Matei 9, 27-31) și a mutului îndrăcit (Matei 9, 32-34) adusă în discuția Evangheliei din această duminică a avut loc în Capernaum, imediat după vindecarea femeii cu scurgere de sânge (metroragie), respectiv după învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 18-26).
Vindecările sunt relatate numai de Sfântul Evanghelist Matei și se numără printre primele unsprezece minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos. Aceste minuni le putem considera răspunsul lui Iisus dat trimișilor lui Ioan Botezătorul, care erau interesați dacă El este Cel așteptat sau trebuie să vină altul. Iisus le-a răspuns: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce auziți și vedeți: orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește.” (Matei 11, 4-5).
Și plecând Iisus de acolo (adică din casa lui Iair), „doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei 9, 27). Era strigătul unei suferințe comune. Orbii mergeau împreună; suferința, infirmitatea îi unise. Și, pentru că nu puteau să-L vadă, au strigat: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Comportamental, s-au purtat asemenea lui Bartimeu, fiul lui Timeu (Marcu 10, 47). Strigătul celor doi orbi s-ar traduce, în manieră exegetică, astfel: „Vindecă-ne pe noi, pentru că știm că o poți face!”. Era o cerere de bun simț.
Doreau să reintre în atelierul lui Dumnezeu pentru continuarea actului creației.
De unde știau, orbi fiind, că Iisus este Fiul lui David? Este cunoscut faptul că regele David era pildă pentru toți regii din Israel, așa cum Avraam era pildă pentru toți drepții. Israeliții obișnuiau să îi numească pe toți descendenții din David „fiii lui David”. Mai mult, poporul aștepta ca Mesia să iasă din casa lui David (II Regi 7, 12-13; Isaia 9, 6). La evrei, când cineva era considerat descendent din seminția lui David, era o onoare. Adesea prorocii îi numea pe unii regi cu acest apelativ. Diferența constă în faptul că David însuși Îl recunoaște pe Hristos ca „Domnul” său (Matei 22, 40-43). Îl numește astfel în virtutea dumnezeirii Sale; Îi recunoaște superioritatea. Mesianitatea Sa era fără îndoială în strânsă legătură cu descendența Sa din seminția lui David, cum afirmă Sfântul Pavel (Romani 1, 3; II Timotei 2, 8).
Așadar, după ce Iisus a intrat în casă, − unii comentatori spun că ar fi vorba de casa lui Levi (Matei), chemat de curând la apostolat; alții cred că ar fi vorba de casa lui Petru; iar alții susțin că ar fi vorba de casa în care locuia Maica Domnului (Ioan 2, 12; Matei 4, 13) −, încercând să evite entuziasmul mulțimii, a chemat la Sine pe orbi și i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Credința lor a fost hotărâtoare. Prin întrebarea pusă, Iisus a vrut să evidențieze credința orbilor, prin care au primit tot darul și ajutorul. Iar orbii, prin răspunsul: „Da, Doamne!”, L-au revelat pe Iisus Hristos ca Dumnezeu. Vindecarea a fost rezultatul credinței lor întru El. Și ca răspuns la credința lor mărturisitoare, Iisus le-a zis: „După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor.” (Matei 9, 29-30).
Sfântul Pavel scria romanilor: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui.” (Romani 10, 13); în cazul lor, și-au dobândit vederea. De remarcat este faptul că spusele lui Iisus au fost însoțite de un gest: „S-a atins de ochii lor” (Matei 9, 29). Hristos a participat cu toată ființa Sa. În relație cu omul credincios Dumnezeu nu Se comportă superficial. Participă cu toată Ființa – Treime.
După vindecare, Hristos i-a privit cu o divină severitate și „le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe.” (Matei 9, 31). Adică, dacă vedeți și Mă vedeți, nimănui să nu spuneți cum și de la cine v-ați dobândit vederea. A cerut aceasta celor vindecați deoarece nu aștepta osanalele oamenilor. El Însuși a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Însă, de obicei, binele făcut nu poate să rămână tăinuit. Așa se face că, și de această dată, cei vindecați, ieșind, „L-au vestit în tot ținutul acela” (Matei 9, 31). Recunoștința trebuie să primeze supunerii.
Mântuitorul a afirmat: „Nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față” (Marcu 4, 22). Și apoi, dacă ar fi tăcut graiul, ar fi vorbit ochii celor vindecați, minunea în sine. De altfel, despre minunile și învățăturile Lui „se dusese vestea în toată Siria”, consemnează Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Interesant este faptul că, după ce li s-au deschis ochii, nu au mai văzut în Hristos doar un Fiu al lui David, ci pe Însuși Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 9, 35-38). Așadar, dincolo de vrerea lui Hristos, ecoul minunii a trecut granițele Palestinei.
Așa se face că, după plecarea celor doi, au adus la Hristos un om mut, având demon (Matei 9, 32). Nu era din naștere mut, ci demonul îi luase graiul. Naratorul surprinde momentul: „Și fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 33). Vindecarea spirituală a atras după sine pe cea organică. Și de această dată mulțimile s-au minunat: „Niciodată nu s-a arătat așa în Israel.” (Matei 9, 33). Cu alte cuvinte, nu s-a mai întâmplat așa ceva în toată istoria lui Israel. Indirect, poporul recunoștea că au în fața lor pe Dumnezeu.
Din păcate, nu au sesizat același lucru și fariseii care se arătau a fi contrari evidențelor puterii lui Hristos. Calomniator, ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei 9, 34). Ochii sufletului lor erau încă închiși. Nu era pentru prima dată când făceau astfel de afirmații (Matei 12, 24-26; Marcu 3, 23-26; Luca 11, 17-18). Contrar faptului că „orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază” (Luca 7, 22), mărturisindu-L pe Hristos, respectivii continuau să Îi facă o imagine falsă în fața poporului. Cu toate acestea, „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.” (Matei 9, 35). El nu făcea o misiune preferențială. Mergea prin „toate cetățile și satele”. Îi era milă de mulțimi pentru că „erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (Matei 9, 36).
Versetul surprinde starea decăzută în care se aflau atât liderii spirituali, cât și întreg poporul. Această stare de decadență și risipire era expresia vizibilă a incapacității spirituale a conducătorilor religioși. Acum venise vremea ca spicele risipite de furtuni să fie adunate într-un singur snop – Hristos și, prin El, în grânarele Împărăției lui Dumnezeu. De fapt, ceea ce se petrecea nu era decât împlinirea unor profeții vechi-testamentare. Deși în Numerii 27, 16-17, Moise a atras atenția: „Domnul Dumnezeul duhurilor și a tot trupul să rânduiască peste obștea aceasta un om […] ca să nu rămână obștea Domnului ca oile ce n-au păstor”, în III Regi 22, 17 aflăm scris: „Iată, văd pe toți Israeliții împrăștiați prin munți, ca oile ce n-au păstor”. Aceasta și motiva referirea Mântuitorului la „multul seceriș” care se întrevedea: „Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă, și cel ce seceră.” (Ioan 4, 35-36). În aceste condiții, nu se putea miza pe secerătorii existenți ai poporului Israel. Erau incapabili să pregătească sufletele oamenilor pentru Împărăția lui Dumnezeu. De fapt, demonizații, orbii, muții și surzii sunt toți cei care nu pot vedea, auzi și vorbi despre Dumnezeu. Ori, în relație cu Dumnezeu, omul nu trebuie să fie nici orb, nici surd și nici mut!
Desigur, Mântuitorul Își continuă șirul minunilor cu și în fiecare generație, până la sfârșitul veacurilor, deoarece fiecare generație își are paraliticii, orbii, muții și surzii ei.
Ca Dumnezeu, El este contemporan cu tot ceea ce a fost, este și va fi!