Spovedania este Taina prin care credinciosul primește de la Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului cu zdrobire de inimă și cu hotărîrea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numește și Taina pocăinței sau a Mărturisirii.
Ea a fost făgăduită de Mîntuitorul prin următoarele cuvinte, adresate apostolilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricîte veți lega pe pămînt, vor fi legate și în cer, și oricîte veți dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18.18).
Așezarea Tainei Pocăinței a avut loc, însă, după Înviere, cînd Domnul a zis ucenicilor: Luați Duh Sfînt, cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20,22-23).
Sf. Efrem Sirul asemăna Pocăința cu „un mare cuptor care primește într-însul arama și o preface în aur, în plumb și în argint”.
Iar Sf. Isaac Sirul scrie: „După Botez este Pocăința; ea este a doua naștere din Dumnezeu”.
Spovedania are în mod deosebit două efecte. Primul efect al Pocăinței este iertarea păcatelor și reașezarea celui ce s-a spovedit în starea harică din care căzuse, iar al doilea este ușurarea și liniștea sufletească.
Pentru ca Taina să aibă aceste efecte, cel care se spovedește trebuie să facă o mărturisire sinceră, să ia hotărîrea de a nu mai păcătui, să aibă nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu și să-și îndeplinească canonul dat de duhovnic.
Orice păcat se poate ierta prin pocăință, oricît ar fi el de grav, dar și întoarcerea trebuie să fie pe măsura greșelii.
Păcatul este un act de revoltă împotriva cerului, este un act de mîndrie, în timp ce mărturisirea cere smerenie.
În Cuvîntarea despre Pușkin, Dostoievski scria astfel: „Smerește-te, om mîndru, și înainte de toate frînge-ți mîndria… De te vei birui, te vei smeri și vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi închipuit vreodată. Și vei începe o lucrare măreață și-i vei face liberi și pe alții și vei vedea fericirea, căci viața ți se va umple”.
Mîntuitorul și-a început activitatea cu o chemare către cei căzuți: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3,2). Plecînd de la aceste cuvinte, Sf. Părinți învață că „a-ți recunoaște păcatul este un mare dar al cerului, mai mare decît vederea îngerilor”.
Pocăința este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelația dumnezeiască și de a înțelege cum a fost gîndit omul, mai înainte de crearea lumii, în sfatul cel mai înainte de veci al Sfintei Treimi.
Un om care se căiește cu adevărat se poate ridica chiar pînă la desăvîrșire, adică pînă la „împărăția Luminii necreate”, căci cei care sînt în Lumină, au trecut nu prin „ușile groazei”, ci prin „ușile pocăinței”.
Într-adevăr, mărturisirea păcatelor este însoțită de o anumită doză de rușine. Dar tocmai această rușine, care pe mulți îi reține de la Spovedanie, are darul să ne împace cu Dumnezeu.
Taina Pocăinței este Judecata milostivă a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci cînd mergem de bunăvoie, ca să ne mărturisim păcatele.
Dacă noi nu facem aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiască, și deci ne pasc primejdii.
E bine să se spovedească omul de la tinerețe, nu doar la anii bătrîneții.
Dumnezeu iartă neștiința, dar viclenia nu. Iar omul cu gînduri viclene e acela care-și dă cu toată voia tinerețea dracilor, rămînînd ca lui Dumnezeu să-i dea o bătrînețe distrusă.
Fericitul Augustin învață ca pocăință adevărată se cuprinde în două mișcări opuse ale inimii: una de ură față de păcat și alta de iubire față de Dumnezeu.
Atunci cînd regele David a ucis pe Urie și a luat de soție pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care în loc să taie din turmele sale, a răpit săracului singura-i oaie și a pregătit-o oaspeților săi. David auzind întîmplarea a zis de bogat că „e vrednic de moarte”. Dar Natan i-a răspuns: „Tu ești acela”.
Îndată regele s-a rușinat și cu o adîncă ură de păcatul făcut a zis: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta… Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut…” (Psalmul 50). Fără pocăință nu poate exista autocunoaștere și nici descoperirea împărăției din noi.
Cît este sub păcat, omul, ca și David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de cineva care să-l trezească și să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Și acesta este duhovnicul.
Pe lîngă ura față de păcat, pocăința adevărată trezește în om și sentimentul iubirii față de Dumnezeu, atît pentru îndelunga Sa răbdare, cît și pentru bunătatea Sa pe care ne-o arată.
Împăratul Teodosie al Bizanțului avea uneori obiceiul să judece pe cei care complotau împotriva lui.
După ce le aducea în față toate dovezile vinovăției lor și-i făcea să-și mărturisească fărădelegile ei se așteptau să fie osîndiți la moarte.
Dar împăratul lua o altă hotărîre și în loc să-i omoare, îi lasă liberi, fără nici o pedeapsă.
Sf. Ambrozie, care istoricește despre aceste lucruri, spune că „Împăratul voia să biruiască prin dragoste, nu să pedepsească”.
Așa și noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, căci în loc să ne pedepsească și să ne piardă, ne iubește și ne iartă.
