Acum 65 de ani, România ataca Uniunea Sovietică. Pe 22 iunie 1941 pentru noi începea al doilea război mondial. Cum se știe, România nu era singură – ci parte dintr-o alianță cu Germania lui Hitler. Conducătorul de atunci al armatei și al statului, generalul (apoi mareșalul) Ion Antonescu a dat un ordin ce a mers la inima multor români: trecerea, spre Est, a Prutului, era văzută ca o răzbunare pentru cedările teritoriale către URSS pe care România le admisese în iunie și august anul precedent.
Începută cu avans rapid, campania din Rusia nu a decurs bine. Armata hitleristă era, la început, favorită sigură: acea armată – cea mai teribilă forță pe care, până în acel moment, o cunoscuse istoria! -, care înfrânsese Franța și care făcea să tremure Anglia zi și noapte, cum oare s-ar fi putut opri din marșul său triumfal în fața unei armate sovietice prost echipate și prost conduse de ofițeri numiți politic?
Și, totuși, marea surpriză s-a produs. Armata germană, „invincibilă” la început, urma să fie spulberată acolo unde, un secol și mai bine înainte, fusese înfrânt și marele Napoleon: în stepa rusă, pradă iernii și hărțuielilor eroicilor soldați sovietici. Nu trebuie să ne ferim de cuvinte: acești soldați sovietici, care după 1945 aveau să comunizeze o jumătate de continent, cei care aveau să facă violuri și furturi de-a lungul drumului (după 1943) de la Stalingrad spre Berlin, au luptat ca niște eroi câtă vreme și-au apărat țara.
Intrată în război în această zi de iunie, acum 65 de ani, și armata română a luptat o vreme pentru vechile granițe ale țării-mamă – până la Nistru. Dar a trecut și dincolo. A făcut bine Antonescu depășind acest perimetru? Răspunsul, singurul legitim: nu putea face altceva. Când ești într-o alianță, nu te poți opri unde vrei tu, la jumătatea drumului, după ce ți-ai văzut sacii (tăi) în căruță.
Problema e alta. Cele două mari acuze – reale – la adresa lui Antonescu privesc 1) tratamentul pe care statul român se pregătea să-l rezerve, după model german, unor minorități și 2) faptul că, pe 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Hitler fără să aibă semnat un singur act oficial cu Germania. În primul război mondial, marele român care a fost Ionel Brătianu a tratat doi ani (1914-1916) cu aliații până ce a găsit termenii ideali pentru intrarea în foc a țării. Antonescu a intrat în război pe simplul cuvânt de gentleman al lui Hitler – care nu era tocmai genul ideal de gentleman! De reflectat la această greșeală.
Acum, România este în fața altei campanii, diferite: aderarea la UE. Nu mai e nevoie de arme, ci de creiere. Nu atacăm pe nimeni, ci lăsăm, de bună voie, să ne „cucerească” un model european. Dar morala rămâne: pentru orice decizie trebuie să avem documentul de rigoare și, mai ales, mereu trebuie să fim atenți la ceea ce semnăm în numele țării.
Istoria nu se va încheia în 2007. Și s-ar putea ca generațiile viitoare să ne judece, după cum și noi judecăm faptele greșiților noștri de acum 65 de ani.
