După 20 de ani

N-aș spune că, la finele lecturii nesfârșitului dialog Virgil Măgureanu – Alex Mihai Stoenescu (Ed. „Rao”, 2008) am primit răspuns la sumedenia de întrebări rămase nelămurite după scurgerea celor două decenii de la întâmplările din 1989. Scriu „întâmplări” și nu revoluție pentru a respecta cât de cât opinia participanților la dialog, ambii foarte „în temă” și ambii adepți, pe față sau cu destule rețineri, ai tezei loviturii de stat.
AMS, care, de regulă, nu prea are îndoieli, consideră că, din momentul în care Stănculescu l-a condus pe dictator spre elicopterul lui Măluțan, s-a produs o lovitură de stat militară (definiția de dicționar a loviturii de stat n-o ia nimeni în seamă). VM, mult mai parcimonios în aprecieri, cu avansări urmate de retrageri prudente, nuanțează: ”momentul 89 în România n-a fost unul spontan, dar nu voi putea nega niciodată rolul pe care l-au avut mulțimile, atunci când s-au pus în mișcare.”
Măgureanu ia în calcul și efectele unui „haos bine întreținut”, în vreme ce Stoenescu nu vede decât organizare, premeditare, manipulare încă din secunda zero și subminare – desigur, rusească. De altfel, istoricul militar pare a avea o adevărată obsesie a prezenței malefice a KGB și te întrebi dacă acasă, când deschide frigiderul, nu se așteaptă să dea peste un spion rus! Ține acum de domeniul evidenței faptul că, în inițierea exploziei din ’89, au fost adânc amestecate servicii de spionaj străine – cu preponderență moscovită – și că desfășurarea ulterioară a evenimentelor a fost marcată de implicarea, directă sau indirectă, câtorva state mai mult sau mai puțin prietene.
La fel de evidentă este documentarea solidă și minuțioasă
a lui AMS, precum și preocuparea statornică de a pune cascada de informații în slujba tezelor consecvent avansate, în paralel cu minimalizarea sau trimiterea în derizoriu („asta contează mai puțin”) a dezvăluirilor ce ar putea șubrezi construcția proprie. Ceea ce, până la urmă s-ar putea trece cu vederea; adevărata nedumerire se referă la faptul că, în pofida regulii intangibile ce pretinde istoricului obiectivitate deplină, fără parti-pris-uri de sorginte politică, AMS nu se sfiește să declare că a fost fan și participant activ la evenimentele analizate (Piața Universității), că – între altele – a fost invitat la masă de deloc neutrul ambasador al Olandei etc. etc. Și nu se ostenește să respingă ori să amendeze aprecierea lui VM: „Dumneavoastră, intelectual de dreapta”.
Un intelectual de dreapta va scrie, în astfel de prea proaspete circumstanțe, o istorie de dreapta – și asta nu mai este istorie, ci pledoarie deghizată pro-causa. Adevărata istorie a revoluției române n-o va izbuti nici un intelectual de stânga, nici unul de dreapta, ci numai autorul capabil să opereze în afara angajamentului politic, fără „ira et studio”. Deocamdată, să ne mulțumim cu acele crâmpeie care revelează detalii mai puțin cunoscute sau total neștiute, ori să acceptăm ceea ce este cu adevărat evident și incontestabil. Cum ar fi, de pildă, episodul „scrisorii celor șase”. Inițiativa a aparținut lui Gh. Apostol, recrutat și apoi reactivat de KGB. Brucan (și mai KGB-ist) și-a dat seama că textul lui Apostol (semi-analfabet) este inutilizabil și a apelat la exersatul condei al lui Bârlădeanu. Rușii voiau să dea un surplus de indicații și, astfel, Brucan a fost invitat să conferențieze în… USA. De unde a fost adus la Moscova, desigur, fără formalități și vize, instruit și expediat în Austria. Când s-a întors în România, contraspionajul a observat o ștampilă în plus pe pașaport, cea de la Viena – și așa a început exilul lui Brucan la Dămăroaia.
Alta: procurorul Voinea îl chestionează acuzator pe Măgureanu: „Ce căuta SRI-ul în Piața Universității?” Răspuns la îndemâna oricui; „toate serviciile posibile din această arie a Europei erau prezente acolo, puteau lipsi tocmai… românii?” O aserțiune (discutabilă) a lui VM: „Moscova, dacă voia să scape de Ceaușescu, o putea face mult mai ușor și mai repede decât prin marea dezordine din decembrie.” Și tot VM despre revoluție și revoluționari: „Pe mulți i-a amețit libertatea și, îmi pare rău s-o spun, cu o frecvență care ar trebui să ne pună pe gânduri, au ieșit în față oameni care fuseseră vinovați penal, oameni cu dosare penale, nu cu atitudini anti-comuniste (…) Era o perioadă în care nu conta cum ieși în față. A fost una dintre cele mai mari neșanse ale relansării României.” Cartea merită citită, utilizându-se informațiile drept cărămizi pentru construirea de concluzii… în regie proprie.