Dumnezeu Tatăl, sfârșit al drumului oricărui pelerin

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.
În Evanghelia acestei Duminici regăsim personajele Duminicii precedente. Fiul cel mic este echivalentul vameșului care s-a îndreptat prin rugăciunea sa de pocăință, fiul cel mare este fariseul care se socotește pe sine drept și mai bun decât ceilalți, iar tatăl este Dumnezeu, Care, deși nu este conturat ca personaj în Pilda Vameșului și a Fariseului, este totuși prezent acolo ca destinatar al rugăciunilor celor doi. Vom observa de-a lungul Postului Mare că citirile și cântările sfintelor slujbe vor reveni constant asupra acestor tipologii, îndemnându-ne să vedem păcatul nostru și să ne pocăim, să fugim de formalism, mândrie și împietrire a inimii și să privim spre Tatăl ca spre un părinte primitor și iertător. Avem, deci, în pilda de astăzi trei personaje: fiul cel mic, în prima parte, fiul cel mare, în a doua parte, și tatăl, prezent de la un capăt la altul. De aceea, interpretarea pildei se poate face din perspectiva fiecăruia dintre aceștia.
Regret și pocăință
Fiul cel mic ne amintește în anumite privințe de Esau, fiul Patriarhului Isaac și fratele Patriarhului Iacov. Esau, fiind vânător, trăia mult timp departe de casă, lucru la care năzuia și mezinul din pildă. Îi unește, apoi, faptul că amândoi au renunțat cu ușurință la moștenirea părintească și la drepturile fiești: Esau și-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte (Facere 25, 29-34), iar fiul cel mic a risipit averea primită de la tatăl său trăind în desfrânare într-o țară străină. Îndepărtarea de casa părintească și renunțarea la propria moștenire și tradiție în schimbul unei salvări de moment sau a unei plăceri trecătoare descoperă în cei doi o anumită dimensiune a modernității. Oare nu sunt la modă astăzi dezinteresul față de trecut sau respingerea în bloc a propriei istorii, blamarea înaintașilor și abandonarea idealurilor lor în schimbul unor mentalități străine? Nu reprezintă bunăstarea și desfătarea trupului binele suprem? În lumea de astăzi Esau și fiul risipitor și-ar găsi cu siguranță destui avocați. Scriptura arată însă că amândoi au văzut în cele din urmă că au greșit și că le-a părut rău. Însă de aici începe deosebirea sau chiar contrastul dintre ei. Esau se oprește la regrete, pe când fiul cel mic ajunge la pocăință. În Esau nu vedem remușcare, el nu se învinovățește pe sine însuși, ci îl găsește responsabil pe fratele său Iacov (Facere 27, 26). Pe de altă parte, în fiul risipitor are loc o mișcare profundă: el își vine în sine. Această dezmeticire sau trezire este începutul pocăinței. Acum el înțelege că e singurul vinovat pentru starea în care a ajuns, că a greșit față de tatăl său și și-a pierdut vrednicia de fiu și că singura salvare este întoarcerea smerită la casa părintească. Acestea sunt gândurile pocăinței pe care Biserica dorește să le sădească în mințile credincioșilor în această perioadă a Triodului. Cu mențiunea că, precum orice lucrare mântuitoare, și pocăința este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu și a omului, a iubirii Tatălui și a libertății fiilor. Mai presus de un simplu proces psihologic, pocăința este o restabilire în noi, prin har și nevoință, a stării de fii, stare de care ne-am îndepărtat prin păcat.
Iertare și mânie
Pilda ne spune că fiul risipitor are un frate mai mare, care se socotește a fi un om corect și drept și care îl condamnă pe fratele întors acasă. Acest frate mai mare pare a fi un urmaș al profetului Iona. Între cartea lui Iona și pilda acestei Duminici există câteva asemănări. În primul rând, ambele vorbesc despre revărsarea milei și a iertării lui Dumnezeu asupra păcătoșilor care se pocăiesc. Și locuitorii cetății Ninive și fiul cel mic s-au pocăit de faptele lor rele. În cartea lui Iona sunt menționate și faptele pocăinței colective: „Au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari și până la cei mai mici” (Ioan 3, 5). De asemenea: „Au strigat către Dumnezeu cu toată puterea și fiecare s-a întors de la calea lui cea rea și de la nedreptățile mânilor lui” (Iona 3, 8). Mai mult, au supus postului chiar și vitele lor. De aceea, Dumnezeu îi iartă pe niniviteni. În fața acestei situații, Iona reacționează exact ca și fiul cel mare: se mânie (Iona 4, 1; Lc 15, 28). Iertarea lui Dumnezeu le produce mânie. N-o pot înțelege. Nu li se pare corect. Cum să-i ierte Dumnezeu pe asupritorii poporului său? Cum să-l ierte tatăl pe cel care i-a risipit agoniseala? Răspunsul tatălui este copleșitor: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt” (Lc 15, 31). Aceste cuvinte ale tatălui depășesc cadrul strict al dialogului din pildă și exprimă esența stării de fiu: comuniunea permanentă cu Dumnezeu și împărtășirea de bogăția harului Său. Să observăm că în Evanghelie Mântuitorul Însuși descrie relația Sa cu Tatăl în cuvinte asemănătoare: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 15); „Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32) etc. Nu există lucru mai bun decât a fi și a lucra în casa Tatălui și a te bucura împreună cu ceilalți frați de iubirea Sa fără de sfârșit. În aflarea și încredințarea de acest adevăr stă pocăința la care este chemat fratele cel mare, care nu s-a îndepărtat de casa tatălui, ci de inima lui.
Tatăl – sfârșitul drumului
Pilda este dominată de figura luminoasă a tatălui care, așa după cum am văzut deja, este un simbol al lui Dumnezeu. O icoană desăvârșită a iubirii, iertării și răbdării. Un tată cu o purtare neobișnuită pentru un pater familias al acelui timp, despre care se știe că nu își arată îndată mila, nu se înjosește alergând de față cu copiii săi și, în general, nu îi sărută pe aceștia, cu atât mai puțin când greșesc. Acest tată pare să aibă mai degrabă o inimă de mamă. El îl așteaptă și îl primește la pieptul său pe fiul ostenit și rănit de încercările vieții. În literatura antică găsim un personaj asemănător în Odiseea lui Homer. Este vorba despre Laerte, tatăl eroului Ulise. Întoarcerea acasă a lui Ulise, simbol al omului rătăcitor pe pământ, se încheie în ultimul cânt al operei când – după reîntâlnirea cu Penelopa, credincioasa lui soție – acesta își regăsește tatăl și se ospătează cu hrana cea dulce de la masa acestuia. Casa Tatălui este limanul tuturor celor care, rătăcind printre iluziile și ademenelile lumii, caută pacea și odihna brațelor părintești. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” – cu acest verset care străbate ca un fir roșu întreaga perioadă a Triodului și a postului începem în fiecare an pocăința cea spre Înviere, avându-l ca dascăl pe fiul din pildă. Alături de el stau toți cei care, de-a lungul vremii, au transpus această parabolă a întoarcerii la Tatăl în propria lor viață. Iată, bunăoară, cuvintele prin care Sfântul Ignatie al Antiohiei își descrie viața duhovnicească, aflându-se, în anul 107, în drum spre Roma, unde avea să fie martirizat: „Vă scriu fiind viu și dorind să mor. Dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc care să iubească materia, ci «apă vie» care grăiește în mine și-mi spune dinlăuntru meu «Vino la Tatăl!»” (Epistola către Romani VII. 2, PSB 1, pp. 176-177).
„Vino la Tatăl!”, aceasta este chemarea pe care Evanghelia o adresează astăzi tuturor fiilor pierduți și rătăciți. Pocăința este calea.
(Pr. lect. dr. Adrian Murg , Ziarul Lumina)