Nu mă întrebați ce treabă are Dumnezeu cu fotbalul, pentru că are. Nu scrie presa engleză, după o victorie a echipei britanice, că Dumnezeu a fost englez? Nu scrie cea din țara cafelei că Dumnezeu a fost brazilian, după ce Brazilia câștigă al enălea titlul mondial? N-ar fi Dumnezeu botoșănean, dacă echipa din județul respectiv ar pune mâna și-ar promova și ea, măcar pentru un sezon, în divizia granzilor?
N-are rost să discutăm: în accepția teoreticienilor de care e plină presa sportivă a lumii, Dumnezeu e-un microbist incurabil. Iar fotbaliștii par și ei să fie la curent cu pasiunea divină pentru minge, fiindcă înainte de meciuri imploră, făcându-și repetate semne ale crucii, inspirațiunea cerească să coboare în crampoanele și în șpițanele lor. Și mai ancorați în această realitate par a fi antrenorii, și n-avem decât să ne amintim că actualul senator Anghel Iordănescu – zis tata Puiu – poartă pe sub manta un set de cruciulițe, utilizat de el la meciuri ca o telecomandă: apeși pe butonul ”înainte”, și echipa se aruncă în atac; dai pe „stop” și mingea adversarilor nu-ți intră în poartă etc.
Dar Putere fără Opoziție nu există nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. Dumnezeu o fi pasionat de fotbal, dar și mai ahtiat după acest sport este Diavolul, care nu ezită să intre în teren, echipat în tricou, chiloți și jambiere de culoare necurată. Antrenat încă de la facerea lumii pentru a strecura mingea printre picioarele muritorilor, persoana cu smoala își arată în orice ipostază driblingul fin, deposedarea prin alunecare și presingul necruțător.
De aia eu spun că la campionatul european din vară, dacă Dumnezeu nu va fi român, atunci ne vom consola că măcar Diavolul va fi. În celelalte sectoare de activitate din țara noastră, putem spune că deja distinsul Diavol își face simțită din plin prezența.
