Nici nu s-a încheiat bine meciul Stelei cu belarușii, că patronul politician al echipei române s-a și umflat pe toate ecranele, adjudecându-și integral victoria. Nici un merit pentru Hagi, antrenorul echipei, nici o vorbă despre jucători. Gigi Becali, deprins cu exercițiul crucilor, desenate în general corect pe piept, în patru colțuri, a explicat microbiștilor care au și calitatea de alegători, că el, cu ajutorul direct și nemijlocit al lui Dumnezeu, a făptuit minunea înfrângerii cu 2-0 a adversarului de la răsărit. Rețeta – simplă. Înaintea meciului i-a chemat exact pe cei doi fotbaliști care au perforat vigilența portarului belarus și le-a dat cu mir sfințit pe frunte. Becali adusese mirul anume pentru astfel de minuni de la Muntele Athos. Povestea religioasă a fost rostită în fața camerelor de luat vederi cu siguranța unui negustor de brânză de oaie care-și laudă produsul și te îndeamnă să guști din el. Cel de Sus, aliat cu patronul latifundiar, s-a supus și a executat la comandă minunea. Ce să înțeleg? Dumnezeu se supune fără crâcnire comenzilor pământene venite din Pipera. Mujicul de rând, cel care se teme de Stăpânul Cerurilor, trebuie să priceapă că Becali nu este doar credincios, ci și aliat și camarad al Celui de Sus. Te ai bine cu Becali, îl votezi mâine, te ai bine cu Dumnezeu. Rar mi-a fost dat să asist la o mai mare obrăznicie. Bunică-mea, odihnească-se în pace, ar fi zis „trăznește-l Doamne”, fiindcă este până la urmă, toată această mascaradă religioasă, o blasfemie.
Tot zilele acestea, încuscrite discret cu toamna, lăsând să se strecoare seara, prin fanta ușilor cerești, un pic de boare, am mai asistat la o scenă. Un ascet și un ierarh vechi a fost suit, printr-o slujbă la care au participat vârfuri ale ortodoxiei române și nenumărați mireni, la rangul de sfânt. Biserica noastră are mulți preoți, unii învredniciți cu har, alții doar funcționari banali în lăcașurile de cult, dar înregistrează o ancestrală secetă de sfinți. Pe acest criteriu pesemne a devenit sfânt și Ștefan cel Mare. Domnul moldovean, precum bine se știe, era viteaz în bătăliile cu turcii și tătarii, dar între două bătălii excela printr-o viață nu tocmai potrivită cu asceza și cucernicia. Mai pe direct, Ștefan era curvar (a risipit o droaie de copii prin toată Moldova, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere n-a fost rău), iar în materie de judecată reacționa iute la mânie și îi scurta de cap pe boierii care nu-i erau simpatici. Îi plăcea muierea unuia, o chema iute în așternut. Ei și? S-au mai văzut și se mai văd și azi cazuri, dar să-l sfințești și să-l treci între asceții neamului, trăitor doar cu gândul la cele veșnice, e cam mult după umila mea părere. Dar să mă întorc la sfințirea, bisericește argumentată, a Mitropolitului Varlaam. Nici n-a început bine ceremonialul religios că s-au și înființat acolo președintele Traian Băsescu, premierul Tăriceanu, președintele Camerei Deputaților, Olteanu, și alte fețe politicești. Televiziunile au căutat rar fețele bisericești. Din obișnuință și pentru raiting ele au stat mai mult pe chipul cucernic firește al președintelui care tocmai sosea de la o chermeză la Neptun cu cucoanele democrate. N-o să mă convingă nimeni că Traian Băsescu, religios, ca mulți dintre noi, din an în Paște, a ostenit să ajungă rapid de pe Litoral în Bucovina de dragul Mitropolitului Varlaam. El a alergat, ca și Călin Popescu Tăriceanu, ca toți ceilalți politicieni care-și fac cruci doar în fața camerelor de luat vederi, după o imagine. Imaginea de oameni cucernici, evlavioși, cu frica Celui de Sus. Această imagine aduce voturi. Ce-i mâna pe ei, vorba lui Eminescu, în luptă, în această luptă și alergare neîntreruptă? Votul. Măria sa votul. Fără el orice politician e mort. Pentru a-l obține ei se fac prieteni nu doar cu Dumnezeu, ci la nevoie, cu Dracul. Un pic de bun simț însă, un pic de discreție, n-ar strica. Asta în numele atâtor amărâți care în mod real își găsesc alinare în speranța că Dumnezeu nu i-a uitat și într-o zi se va apleca, în marea lui bunătate, și asupra lor.
