„Dumnezeu nu ne-a zidit spre mînie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător”

1. Cunoștința vine ca soarele și nebunul își închide cu voi ochii sau libera alegere, prin puțină credință sau lene și îndată trimite cunoștința în cămara uitării, prin nelucrarea care vine din trîndăvie. Căci din neînțelepciune vine trîndăvia, din această nelucrarea și prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă. Din acestea se naște iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor și prin ea vine împrăștierea în cele ale vieții, din care se naște totala necunoștință a darurilor lui Dumnezeu și a păcatelor proprii. Iar din aceasta sălășluirea celorlalte patimi, adică ale celor opt căpeteni ale lor: a lăcomiei pîntecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naște mînia, cînd cineva nu dobîndește lucrul dorit sau nu-și împlinește voia sa, din ea vine întristarea, prin care se naște nepăsarea; apoi slava deșartă din care vine mîndria. Din acestea vine apoi toată răutatea, patima și păcatul, prin care cel care e covîrșit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu și la asemănarea cu dracii, precum s-a mai spus.
2. Și nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decît voia sa. Iar al mîntuirii este Dumnezeu, Care a dăruit după existența fericită, cunoștinta și puterea, pe care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu.
3. Dar cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la Dumnezeu și îndată i se dă lui cunoștință și putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu.
4. Căci diavolul, pierzînd cunoștința lui Dumnezeu prin nerecunoștință și mîndrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face să ne mîntuiască și din aceasta învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare spre pierzarea noastră.
5. Căci cel ce se roagă cu gura se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură.
6. … nici socotite bune nu sînt bune, fie că le împlinim cînd nu e vremea
lor sau fără trebuință sau fără vrednicie sau cugetînd fără cunoștință la cele spuse. Căci nu numai în legatură cu Scriptura, ci și cu oricare întrebare ce se nimerește, dacă nu sînt cu luare aminte amîndoi și cel întrebat și cel ce întreabă se îndepărtează de înțelesul cel adevărat și se alege cu o pagubă nu mică.
7. Smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletnicește cu toată virtutea și nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat și mai prejos de toți. Dar cel recunoscător fiind dator își recunoaște datoria.
8. Orice om, dacă vrea să se mîntuiască, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Numai să nu se folosească de un lucru pe care vrea să-l facă împotriva firii lui și să-și îndrepte orice cugetare cu dreaptă socoteală, după scopul dumnezeiesc. Fiindcă nu cele ce se fac sînt de trebuință, ci gîndul prin care se fac. Nici nu păcătuim fără de voie dacă nu consimțim mai înainte de bună voie cu gîndul și nu cădem în robie. La fel greșelile făcute întru neștiință vin din cele întru cunoștință.
9. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mînie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a adus la trîndăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mîna uitării, de la care a împărățit peste noi neștiința.
10. Iar din cunoștință sau cumințenie se naște înfrînarea și răbdarea. Fiindcă cel înțelept își stăpînește voia sa și rabdă pentru aceasta, socotindu-se pe sine nevrednic de cele dulci se arată nemulțumitor și recunoscător Binefăcătorului temîndu-se ca nu cumva, prin multe bunătăți pe care le-a dăruit Dumnezeu în veacul acesta să se păgubească în cel viitor.
11. Căci smerita cugetare este roada cunoștintei, iar cunoștința roada încercărilor.
12. Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. Și cel ce se supune lui Dumnezeu supune sieși tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, cînd va împărăți smerenia în mădularele sale.
13. Fiindcă obișnuința învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e obișnuință bună, fie că e rea, timpul o hrănește, cum materiile hrănesc focul.
14. Acum însă, fiindcă nu vrem nici cei din ascultare, nici cei de la conducere, să părăsim voile noastre, nici unul nu mai sporește. Rămîne așadar să fugim de oameni și de lucrurile vieții și să umblăm în calea împărătească și să ne liniștim cu unul sau cu doi și să cugetăm ziua și noaptea la poruncile lui Hristos și la toată Scriptura.
15. Întîlnirile nu lasă mintea să-și vadă nici greșelile sale, nici uneltirile dracilor ca să se păzească omul pe sine, nici binefacerile și tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobîndească din acestea cunoștință de Dumnezeu și smerenie. De aceea cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire și cunoștință și să ajungă cu bucurie la desăvîrșire să nu abată în alte părți, adică la dreapta și la stînga, ci în toată viețuirea lui să călătorească cu sîrguință pe calea împărătească. Să se ferească de prisosiri și lipsuri, amîndoua pricinuind plăcerea și să nu-și întunece mintea nici cu mulțimea mîncărurilor, nici cu întîlnirile, nici să și-o facă roabă prin împrăștieri. De asemenea să nu-și tulbure cugetarea cu postul prelungit și cu privegherea. (Părintele Petru Damaschin)