Dumnezeu e aici și pretutindeni

Avva Visarion, pustnicul egiptean, a fost un mare făcător de minuni, ascuns în spatele unei biografii care a ajuns până la noi doar fragmentar. Cu certitudine știm că a trăit în Sketis, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Prin tradiție s-a transmis că a fost ucenic al marilor bătrâni Antonie și Macarie Egipteanul. Multe dintre apoftegme îl au ca povestitor pe avva Dulas, cel care-i duce mai departe memoria.
În această categorie se găsește și prima dintre apoftegmele care îi sunt dedicate. Avva Dulas își amintește o minune pe care a trăit-o în preajma bătrânului Visarion. Minunile pe care bătrânul le face au rezonanțe vechi-testamentare, iar în această povestire sunt două elemente care îi evocă pe Moise și peregrinarea sa prin pustie, în fruntea poporului ales. Iată și apoftegma: „Avva Dulas, ucenicul avvei Visarion, zicea: Mergând noi odată pe țărmul mării, am însetat și i-am zis avvei Visarion: «Avva, mi-e tare sete». Bătrânul a făcut o rugăciune și-mi zice: «Bea din mare». Apa s-a îndulcit și am băut. Apoi am luat și într-un vas, ca nu cumva să-mi fie sete mai târziu. Bătrânul însă m-a văzut și mi-a zis: «De ce ai pus apă în vas?». Eu îi zic: «Iartă-mă, ca să nu-mi fie sete mai târziu». El mi-a răspuns: «Dumnezeu e-aici și pretutindeni».“
Asemenea evreilor rătăcitori prin deșert, Dulas însetează, iar avva Visarion se roagă și ucenicul își astâmpără setea în mod miraculos. Minunea e similară celei făcute de Moise, care a izbit cu toiagul în stâncă, de unde a curs apă bună de băut (cf. Ieș. cap. 17). Mai avem încă o asemănare cu Vechiul Testament. Ajuns aproape de limita puterilor omenești și începând să regrete plecarea din Egipt, unde avea mâncare suficientă, poporul ales este hrănit de Dumnezeu cu mană. Domnul le cere în schimb să nu acumuleze, să nu își facă provizii de mană (Ieș. 16, 4). În felul acesta le este pusă la încercare încrederea pe care o au în Dumnezeu și în fidelitatea Lui față de promisiunile Sale. Tentația aceasta a chivernisirii o are și avva Dulas, care își face provizii de apă. Am putea spune că aici este la mijloc doar instinctul de conservare, nimic nelalocul lui.
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“
Și totuși, există o ordine spirituală a lucrurilor în care o altă logică guvernează. Monahii s-au refugiat în pustie, au renunțat la orice confort și siguranță pentru a se părăsi în mâinile lui Dumnezeu. Într-un fel s-au descentrat, adică și-au mutat centrul existenței lor în Dumnezeu, căruia se dedică și în care investesc toată încrederea. Ajunși în pustiu, renunță la orice porniri gospodărești, care ar putea să-i autonomizeze și să-i facă să uite că „Dumnezeu e aici și pretutindeni“.
În această afirmație finală a apoftegmei se regăsește cheia de interpretare a întregii istorisiri. Pe primul loc nu se află spectacolul minunii, ci încrederea simplă și firească a avvei în Dumnezeu care face posibilă minunea. Până la urmă gestul avvei Visarion de a renunța la orice asigurări materiale este unul profund monahal. O reconfirmare a vocației călugărești. Odată plecați în pustie, asceții se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu, în a Cărui intimitate trăiesc pretutindeni. Oamenii aceștia duc până la capăt înțelegerea și aplicarea în propria lor viață a cuvintelor Mântuitorului: „Nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? (…) Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 32-33).
(Paul SILADI)