Dumnezeu, cel mult iubitor

Evanghelistul Ioan scrie: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4:8,16). Din iubirea Sa cea nemărginită, Dumnezeu ne-a creat „din nimic” și ne-a oferit bunurile Sale cele bogate. Orice bun avem, îl datorăm iubirii Sale (1 Co 4:7). De la El am primit trupul nostru, sănătatea și nemurirea sufletului nostru.
Iubirea Lui ne pregătește și ne oferă daruri îmbelșugate, bunuri alese și diverse. Iubirea Lui ne dă și toate darurile cele duhovnicești, care sunt obligatorii pentru cultivarea, alimentarea și ridicarea sufletului nostru.
Însă, ceea ce face cunoscută măreția cea necuprinsă a iubirii lui Dumnezeu este întruparea și jertfa cea de pe cruce a Domnului. Scrie, plin de entuziasm, Ioan [Evanghelistul]: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3:16).
Iubirea lui Dumnezeu față de omul păcătos este mai cu seamă mișcătoare. O exprimă într-un mod demn de a fi considerată operă evidentă și demonstrativă, parabola fiului risipitor, unde Tatăl uită lipsa de respect a fiului său, uită obrăznicia, dezertarea și risipirea lui, se grăbește, cade la grumazul său, îl scoate din rușina porcarilor, îl îmbracă cu haină domnească, îi pune inel pe deget, încălțăminte în picioare [îi oferă], sacrifică vițelul cel îngrășat, îi dă semnul primirii părintești și al desfătării, îl restabilește pe fiul cel risipitor în poziția Fiului celui respectuos.
Cum ne vom conforma noi unei asemenea iubiri? Desigur, cu recunoștință nemărginită, continuă și reală, pentru toate darurile, pentru bunurile materiale și spirituale, pe care ni le-a dat.
Cea mai frumoasă exprimare a recunoștinței noastre față de Dumnezeu este păstrarea poruncilor Sale: „Dacă Mă iubiți, țineți poruncile Mele” (In 14:15), spune însuși Hristos. Și Ioan [Evanghelistul], ucenicul iubirii, scrie că mincinos este cel ce spune că Îl cunoaște pe Dumnezeu, crede în El, dar nu păzește poruncile Lui (1 In 2:4).
Există desigur, și un alt mod de manifestare a iubirii noastre față de Dumnezeu. Este iubirea noastră față de aproapele, care este mișcarea nemijlocită a iubirii noastre către El. Scrie din nou, Ioan [Evanghelistul]: „dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (1 In 4:11). De altfel, ceea ce ne face să semănăm cu Dumnezeu, nu este altceva decât iubirea față de semenii noștri, și desigur, încă și mai mult, pentru dușmanii noștri.
[traducere din neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Elisabeta Stathis, To pistevo tou Orthodoxou Xristianou, Hronikon, eisigiseis, porismata Sinedriou Presbuterou Ieras Mitropoleos Dramas, Drama, 2000, pp. 52-53]