Duminicile premergătoare Postului Paștelui

Prima duminică a fost duminica în care se citește pericopa despre Zaheu (Luca, 9:1-10). Este mesajul dorinței. Zaheu dorea să-L vadă pe Domnul și s-a suit într-un copac căci era mic de statură. Deși scund, el biruiește această slăbiciune și îl vede pe Domnul. Iisus răspunde dorinței sale și merge în casa lui. Micimea de statură a lui Zaheu este semnul slăbiciunii omenești ce este biruită prin voință. Dorința sa puternică este orientată spre bine (apropierea de Hristos) și de aceea răspunsul Mântuitorului nu se lasă așteptat. Rezultatul este venirea lui Iisus în casa sa, într-ale sale. Este simbolul împărtășirii de Hristos, de viața cea nouă ce iradiază din trupul Său omenesc îndumnezeit.
O altă lectura biblică pregătitoare pentru Postul Paștelui este cea despre femeia cananeeancă (Mt. 15:21-28). Este vorba despre o femeie din ținuturile Tirului și Sidonului, a cărei fiică era rău chinuită de demon. Ea se roagă cu insistență lui Iisus să o mântuiască și nu se descurajează de un prim răspuns al Mântuitorului în care El spune că nu este trimis decât pentru cei din casa lui Israel. Văzând insistența sa Iisus îi spune „O femeie, mare este credința ta; fie ție precum voiești.” Femeia cananeeancă este simbolul voinței manifestată prin rugăciune stăruitoare și bazată pe o credință statornică. Omul nu se poate lepăda singur de obiceiurile vieții sale celei vechi, de aceea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea este forma obișnuită de a cere ajutorul lui Dumnezeu și ea trebuie să fie un mijloc frecvent de progres în călătoria omului spre viața cea nouă în Hristos. Ea trebuie făcută cu credință că Cel ce a murit pe cruce ca noi să ne împărtășim de viața cea dumnezeiască nu ne va lăsa fără răspuns.
„Duminica Vamesului și a Fariseului”
Lectura evanghelică este Luca, 18:10-14, în care ne este prezentat un fariseu plin de sine, ce-și măsoară cucernicia după aspecte exterioare și un vameș care se smerește pe sine, ceea ce-l îndreptățește în fața lui Dumnezeu. Mesajul conținut în această pericopă este esențial pentru călătoria Postului: smerenia – virtute absolut necesară pentru împărtășirea de harul dumnezeiesc. Omul nu realizează de la sine trecerea de la viața biologică la cea duhovnicească; această trecere este imposibilă fără prezența și lucrarea lui Dumnezeu, adică a harului Sau. Smerenia nu este altceva decât recunoașterea acestei lucrări a lui Dumnezeu; omul nu mai consideră că ceea ce realizează este rezultatul unic al propriilor inițiative și acțiuni, ci recunoaște că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate înainta pe calea viețuirii creștine.
Smerenia este și un semn al perfecțiunii ce se găsește în Dumnezeu. Pr. Schmemann spune ” Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine și dintr-o nesfârșita laudă de sine, că tot ceea ce este într-adevăr perfect, frumos și bun este în același timp în mod firesc smerit; datorită perfecțiunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Lui și sursa adevăratei frumuseți, perfecțiuni și bunătăți, și oricine se apropie de Dumnezeu și-L cunoaște devine imediat părtaș la smerenia divină și este înfrumusețat de ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creații și cea mai mare revelație a frumuseții pe pământ, taina tuturor sfinților și taina fiecărei ființe umane din timpul puținelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu”. Dacă pocăința este o întoarcere la adevăratul sens al vieții noastre în lume atunci smerenia este o atitudine absolut necesară în călătoria Postului.
O alta duminică pregătitoare pentru Post este cea a Fiului risipitor, în care la Sfânta Liturghie se citește pericopa evanghelica de la Luca 15:11-32. Este vorba despre fiul risipitor, plecat într-o țară îndepărtată unde și-a cheltuit averea și care acum se întoarce smerit la ai săi. Această pericopă ne indică un aspect important al pocăinței – sentimentul înstrăinării noastre de Dumnezeu și perceperea apropierii noastre de El ca o întoarcere din exil. Trebuie să înțelegem cât de departe suntem de scopul pentru care Dumnezeu a rânduit să trăim în această lume pentru a putea realiza necesitatea și urgența pocăinței noastre (ca revenire la adevăratul sens). Sentimentul înstrăinării de Dumnezeu se traduce prin faptul că începem să înțelegem, ca și fiul risipitor, că în această lume nu suntem „acasă”. El este urmat, în mod necesar, de dorința de reîntoarcere la viața pe care inițial am primit-o la Botez, de reîntoarcere „în Casa Tatălui”.
Condacul acestei zile spune „De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînțelepțește, întru răutăți am risipit bogăția care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc Ție: Greșit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, și mă fa ca pe unul din slujitorii Tăi”. În același spirit, la Utrenia acestei duminici se cântă Psalmul 136, al înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la orașul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm va fi cântat și în ultimele două duminici dinaintea Postului – înfățișat ca întoarcere din exil. (“Lumina lumii” – Cristian Dascălu)