Odată cu Învierea Mântuitorului, ziua de odihnă pentru creștini se schimbă, iar în locul sâmbetei este așezată duminica. Importanța acesteia este arătată foarte clar de Sfântul Apostol Pavel, care spune că: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră” (I Cor. 15, 14). Despre învierea Domnului în prima zi a săptămânii, adică duminica, aduc argumente Sfintele Evanghelii: „Iar în ziua întâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” (Ioan 20, 1; Matei 28, 1-2; Marcu 16, 1-7; Luca 23, 54-56).
Duminica este momentul în care primii creștini au săvârșit pentru prima dată Sfânta Liturghie (frângerea pâinii). Tot în această zi a avut loc și instituirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli la Cincizecime: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți adunați împreună în același loc, și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-a arătat împărțite limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul” (Faptele Apostolilor 2, 1-4).
Această trecere de la serbarea sâmbetei ca zi de odihnă la cinstirea duminicii, ca zi a Domnului (Dies Dominica), precum și superioritatea celei de a doua este subliniată și în scrierile Sfinților Părinți. Astfel, Sfântul Ignatie scrie în epistola sa către Magnezieni: „Dacă ați ajuns la noua nădejde, apoi nu mai serbați sâmbăta, ci sfințiți ziua Domnului”. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful spune că duminica „ne adunăm cu toții la un loc, pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu, la crearea lumii, a despărțit lumina de întuneric și în care Mântuitorul nostru a înviat din morți”.
Printre vechile denumiri liturgice ale duminicii se regăsesc și cele de: „ziua soarelui” sau „dies solis”, „ziua Domnului” (Dies Dominica), „una a sâmbetelor”, prima zi a săptămânii, „praznicelor praznic”, „sărbătoare a sărbătorilor” etc. Sfântul Ioan Gură de Aur numește duminica „ziua pâinii”, după obiceiul de frângere a pâinii, precum și „împărăteasă a zilelor, subliniind caracterul ei de zi sfântă și venerată.
Prin cultul duminicii, creștinii nu calcă niciodată porunca a patra, ci respectă cu strictețe porunca deplină a Mântuitorului, prin participarea la Sfânta Liturghie. Odată cu creșterea numărului creștinilor, la începutul secolului IV, aproape toată populația Imperiului Roman adoptase duminica drept zi de sărbătoare săptămânală, lucru care l-a determinat pe marele Împărat Constantin cel Mare să o declare, în anul 321, drept sărbătoare oficială pentru toți creștinii din imperiu.
(Pr. Ioan DRĂGUȘIN)
