„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Parabolă
Evanghelistul Luca începe relatarea parabolei spusă de Mântuitorul nostru zicând: „Iar pentru unii care se credeau ca sunt drepți și-I disprețuiau pe ceilalți, a spus parabola aceasta.„
Mântuitorul Iisus se arată cel mai mare cunoscător al sufletelor noastre și în același timp doctorul sufletelor. Fariseul era un om de elita, fariseii erau buni cunoscători ai legii si se străduiau să împlinească legea mai mult de ochii lumii. Erau lacomi și doritori de a se îmbogăți rapid si erau urâți de către oameni pentru că adesea se puneau si în slujba stăpânirii romane. Avem de a face cu două categorii, unul – fariseul care părea o elită spirituală a poporului, și vameșul care părea vrednic de dispreț și de blam.
Mântuitorul nu privește la fața omului, ci la sufletul lui
Acești doi oameni au urcat la templu. Atitudinea lor a diferit în mod surprinzător. Mântuitorul ca mare doctor al sufletelor nu privește la fața omului ci la sufletul lui. Starea inimii vameșului diferă de cea a fariseului. Ce spunea fariseul era adevărat dar starea inimii lui nu era una de smerenie, el era plin de sine și de aceea nu mai este loc în inima lui de prezența lui Dumnezeu. El nu mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să săvârșească multe fapte bune, ci îi mulțumește că nu este ca toți ceilalți oameni, e de fapt o mulțumire sub formă de judecata. Adică nici cel care se afla lângă el nu era cruțat, nici pe cel care se afla în rugăciune „alături de el, incluzându-l in categoria oamenilor care nu merita nici o atenție”.
„Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului”
În contrast cu acest fariseu care judecă pe ceilalți oameni, și care este plin de sine, vameșul zice doar „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului.” Hristos Domnul spune că vameșul s-a întors mai îndreptat sufletește decât fariseul. Concluzia parabolei este că cine se înalță pe sine se va smeri, iar cine se smerește pe sine va fi înălțat. Vameșul este un om păcătos, dar pocăința lui este sinceră, și el nu contează pe faptele lui bune pe care nu le are, și nici pe o bunătate pe care nu o are, ci singurul lucru pe care contează el este mila lui Dumnezeu. În centrul rugăciunii sale se află mila lui Dumnezeu și păcatul lui propriu. Vameșul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele altora ci numai de propriul său suflet care are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăți și pentru a se mântui.
Acest vameș dintr-un om păcătos prin puterea rugăciunii lui sincere devine fără să știe un dascăl pentru noi toți. Multe din faptele noastre considerate de noi bune au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curățite de ceea ce a fost orgoliu sau egoism atunci când le-au săvârșit. Acest vameș ne îndeamnă ca un învățător fără voia lui să spunem cât mai mult cum se roagă Biserica „Doamne miluiește !”
Acest vameș ne arată că în fața lui Dumnezeu avem nevoie nu ca să enumerăm virtuțile noastre. Și când facem un lucru bun trebuie sa-I mulțumim lui Dumnezeu.
Omul plin de păcate nici nu-și mai amintește câte a făcut
În fața lui Dumnezeu se aduce spre curățire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinței Lui: gândurile, faptele noastre, tot ce n-a fost iubire smerită față de semenii noștri este păcat. Tot ceea ce am făcut bine fără să mulțumim lui Dumnezeu este păcat. Învățăm de la acest vameș că la un moment dat nu se mai pune problema înșiruirii multelor faptelor rele ci doar vrea să fie eliberat de starea păcătoasă. Omul plin de păcate nici nu-și mai amintește câte a făcut.
Vameșul este dascălul nostru pentru că el nu e mulțumit cu starea în care se află. Spovedania nu este un simplu mod de avea acces la împărtășanie, starea de pocăință este dorința fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă, și de a ne schimba viața, si constatarea că nu o putem schimba prin propriile noastre forțe. Sfinții s-au chinuit ani întregi de a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri, și au ajuns la pocăință cerând mila lui Dumnezeu, asemenea vameșului văzând cu ochii lor duhovnicești că foarte adesea numai mila lui
Lacrimile pocăinței sunt lacrimi de bucurie
Dumnezeu ne poate schimba, nu este de ajuns uneori crisparea voinței, există răutăți in sufletul nostru atât de adânc înrădăcinate in care numai mila lui Dumnezeu le poate vindeca. Aceasta vedem în sufletul acestui vameș.
Strigătul său arăta că este atât de încărcat sufletul de păcate încât numai mila lui Dumnezeu îl poate elibera de ele.
Când omul este eliberat de păcate, el renaște, de aceea pocăința se numește al doilea botez. Lacrimile pocăinței sunt lacrimi de bucurie. Când îngenunchem noi în taina pocăinței atunci ne ridicăm. Când ne smerim, ne golim de noi înșine în fața lui Dumnezeu, este de fapt o înălțare duhovniceasca. Când îngenunchem copleșiți de păcate vrem să lăsam jos la pământ păcatele noastre.
(predică ținută de Prea Fericitul Părintele nostru Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei)
