Duminica este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paști sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citește în această duminică vorbește despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulțime de bolnavi se făceau sănătoși, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ținut” (Ioan 1, 4).
Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de așteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenție tulburarea apei de către înger.
Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferințelor cumplite, de 38 de ani aștepta acolo ziua și ceasul izbăvitor al însănătoșirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăși decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alții, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă și se vindecau. Dar el nu-și pierdea răbdarea, și acest lucru trebuie să-l învățăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduiește într-o soluție, într-o ieșire, într-un răspuns, într-o scăpare.
Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci așteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva.
Răbdarea răsplătită
Bolnavul care rabdă suferința speră că aceasta va trece. Omul în necaz și primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranță avea și slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, și totuși nu-și pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge și el în atenția lui Dumnezeu.
Și iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul și văzându-l, i se făcu milă de el și apropiindu-se, îi zise: “Vrei să fii sănătos?” Răspunsul veni clar și convingător: “Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară”. Și atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi”. Și în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, și-a luat patul și a plecat. Isus s-a făcut nevăzut. Slăbănogul era convins că recâștigarea sănătății sale s-a produs prin intervenția dumnezeiască, ne încredințează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Isus îl întâlnește în templu rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârșită cu dânsul în preajma Vitezdei.
Mântuitorul Isus, în nemărginita iubire și purtare de grijă față de omul zidit după chipul și asemănarea sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Așa s-a sfârșit cumplita suferință a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Isus, tămăduitorul rănilor noastre fizice și morale.
Drumul crucii duce la desăvârșire și mântuire
Acest slăbănog, pe care ni-l înfățișează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în față suferința, păcatul și singurătatea.
Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferințe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârșire și mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul inițial al suferinței și al durerii, dându-le un caracter de îndreptare și desăvârșire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putere de credință, suferința atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinlăuntru, însă, se înnoiește din zi în zi; pentru că suferința noastră cea de acum, ușoară și trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veșnică (II Corint. 4, 16-17). Suferința nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare și credință, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuților evanghelice. Să fim mai buni, mai drepți, mai credincioși și mai cinstiți, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiția fundamentală a renașterii spirituale, cum zice V. Hugo: “Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”.
Suferința noastră de azi, cu întregul ei șir de nenorociri, lipsuri și dureri trebuie să o privim nu numai ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci și ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viață plăcută lui Hristos. Istoria se clădește sub brațul ocrotitor al Providenței, care dirijează și sancționează.
Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată și figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârșește păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup. Cu cât creștinul este mai stăpânit de el, cu atât paralizia sufletului este mai cumplită. Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătății noastre trupești și sufletești, despre cauzele îmbolnăvirii și despre mijloacele de vindecare.
Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, șchiopi, paralitici etc. Precum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot așa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toți suntem niște bolnavi, slăbănogi trupește și sufletește. Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet. Cuvintele Psalmistului, că toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cela ce face bunătate, nu este până la unul (Ps. 52, 4), justifică pe deplin afirmația că lumea este un imens spital, plin de oameni bolnavi, bolnavi mai mult la suflet decât la trup.
(autor: pr. Ion CÂRCIULEANU, sursa: www.predici.cnet.ro)
