Duminica Sfântului Apostol Toma, semnificație

În prima zi a învierii, seara, Iisus se arată ucenicilor Săi, în Ierusalim. Apostolii se găseau baricadați undeva, într-o casă, ascunși de frica iudeilor. Și, dintr-odată, se pomenesc cu Iisus în mijlocul lor. Apariția Lui, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât a fost și de cutremurătoare: a intrat în odaia lor, pătrunzând cu trupul Său prin ușile încuiate!
Toma, unul din cei doisprezece, nu a fost de față când Iisus li S-a arătat. Așa se face că, după arătarea lui Iisus, cândva, ceilalți ucenici i-au spus că L-au văzut pe Domnul înviat, descriindu-i și modul miraculos în care El li S-a arătat. Copleșit de cele auzite, Toma exclamă: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).
Se pune, acum, o întrebare: Această exprimare a lui Toma oferă dovada evidentă a unei îndoieli marcate de necredință, în virtutea căreia Toma să poată fi numit „necredincios”? Nicidecum! Cred că aici este vorba, mai mult, de opacitatea omului în fața misterului; de neputința de a-l pătrunde cu rațiunea, stare din care apare cu ușurință scepticismul. Dar scepticismul nu este egal cu necredința. El poate fi generat de trăirea unor stări, de genul, „este prea frumos să fie așa!” sau, pur și simplu, de faptul de a fi copleșit de ceva, pentru care, pe moment, nu ai argumente logice. Acest fenomen trebuie să se fi întâmplat și cu Toma, care, la prima vedere, a lăsat impresia unei atitudini pe care, adesea, o numim necredință.
Într-adevăr, două texte, din aceeași Evanghelie, îl arată pe acest ucenic „lent la înțelegere”, dar nu necredincios. Când Iisus le-a vorbit, în ultimul Său discurs, de dinaintea Pătimirii, de întoarcerea Sa la Tatăl, Toma I-a zis: „Doamne, nu știm unde Te duci; iar calea, cum o putem ști?” (In 14, 5), sau, când le-a amintit de faptul că va merge la Ierusalim, unde va fi omorât, atunci Toma, cel numit Geamănul, le-a zis celorlalți ucenici: „Să mergem și noi să murim cu El!” (In 11, 16).
În contextul Învierii, prin atitudinea sa sceptică, Toma întruchipează, cel mult, neputința ucenicilor de a accepta și de-a înțelege misterul evenimentului, pe fondul în care speranțele și așteptările lor mesianice, legate de persoana Învățătorului divin, și le-au văzut, prin moartea Lui, spulberate (cf. Lc 24, 37 urm).
În acest context, se pune o altă întrebare: Ce n-a putut să accepte Toma din ceea ce ucenicii i-au relatat, referitor la arătarea lui Iisus înviat? Învierea ca act în sine? Răspunsul este: Nu! Pentru că învierea, ca minune, nu era pentru el o noutate, el însuși fiind martor ocular la învierile din morți pe care Iisus Însuși le săvârșise (fiul văduvei din Nain – Lc 7, 11-16; fiica lui Iair – Lc 8, 41-56; Lazăr – In 11, 1-45). Așadar, Învierea, ca eveniment miraculos, nu ar fi fost pentru el, ca ucenic al Domnului, ceva imposibil de acceptat și nici o noutate.
Apostolul Toma, nu un necredincios, ci mai degrabă un logician
Ceea ce, însă, Toma nu putea accepta era modul în care Iisus S-a arătat celorlalți ucenici, și anume, pătrunzând cu trupul prin ușile încuiate. Și aceasta, pentru că nu putea admite fenomenul, în sine, ca fiind logic și rațional. Toma își va fi zis, probabil, în sinea lui: „Că a înviat Iisus poate fi posibil! Învieri din morți s-au mai petrecut și am văzut și eu, săvârșite chiar de către Domnul meu. Dar a pătrunde,
însă, cineva cu trupul său material prin uși încuiate, printr-un zid, este mai greu de acceptat, dacă nu chiar imposibil”. Iată, așadar, ce nu putea să creadă Toma. Logica, rațiunea sa, respingea acest lucru. Nu putea accepta ca fiind un fenomen normal. Așa se face că el exclamă: „Dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In 20, 25). Adică, dacă nu va pipăi trupul pe care el îl cunoștea și pe care el
l-a văzut sângerând în suferința pătimirilor și a cărui rană din coastă a văzut-o cu ochii lui, nu va accepta modul în care Apostolii i-au descris că li se arătase Domnul Înviat. Prin urmare, nu faptul că Iisus a înviat nu putea crede Toma, ci spusele colegilor lui de apostolat referitoare la felul în care El li S-a arătat. Acesta era lucrul care sfida logica sa.
Din acest punct de vedere, putem să afirmăm că Toma nu era un necredincios, ci mai degrabă un logician, care încerca să pătrundă și să înțeleagă misterul divin cu rațiunea, cu logica, cu mintea sa.
Că este așa stă mărturie faptul că, după opt zile, Iisus se arată din nou ucenicilor Săi, de data aceasta fiind și Toma cu ei, exact în același mod ca în prima zi a învierii, adică pătrunzând cu trupul prin ușile încuiate. Iată ce spune evanghelistul: „Și după opt zile, ucenicii Săi erau iarăși înlăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă!” (In 20, 26; vezi spre comparare versetul 19). În acest moment, Domnul înviat îl invită pe Toma să se apropie de El și să-I pipăie rănile: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ți degetul tău încoace; și vezi mâinile Mele; și adu-ți mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios!»” (In 20, 27). Iisus Se manifestă, acum, ca Dumnezeu adevărat, Cel ce poate totul și știe totul: pătrunde cu trupul prin ușile încuiate, îi descoperă lui Toma „îndoiala”, scrutându-i gândurile și repetându-i cuvintele pe care el însuși le-a rostit în fața celorlalți ucenici: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 25).
De fapt, pentru fiecare revendicare a lui Toma există un răspuns al lui Iisus: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor” – „Vezi mâinile Mele!“; „Dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor” – „Adu mâna ta!”; „Dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui” – „Adu mâna ta și o pune în coasta Mea!”; „Nu voi crede” – „Nu fi necredincios, ci credincios!”.
Suma și concluzia mărturisirilor dumnezeirii lui Hristos
Copleșit de evidență, Toma face acum marea mărturisire de credință pascală: „Răspunzând Toma, I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Aceasta este cea mai explicită, mai directă și mai profundă mărturisire a dumnezeirii lui Iisus din întreaga Evanghelie a IV-a, care, de altfel, este și singura care își desfășoară conținutul între două mărturisiri ale divinității lui Iisus: „… Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1) și „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20, 28). Mărturisirea lui Toma este ultima dintr-o serie de mărturisiri clare din Evanghelia după Ioan (cf. 1, 29.49; 3, 2; 4, 42; 6, 69; 9, 17.33.38; 11, 27; 12, 13; 20, 18.25). Ea este și concluzia și suma tuturor.
Pentru Toma era, acum, totul clar: Iisus Cel Înviat, Domn și Dumnezeu adevărat, era în fața lui. Toate cele ce i-au fost relatate de către ceilalți Apostoli au devenit, acum, certitudine. Judecata rațiunii sale era biruită de evidență!
În acest context, presupunem că Toma nu va mai fi pipăit rănile lui Iisus din coasta și din mâinile Sale. De altfel, evanghelistul nici nu consemnează că acest fapt se va mai fi petrecut. Toma, copleșit de dumnezeirea lui Iisus, nu mai avea nevoie de argumente palpabile. De aceea credem că pictarea lui Toma cu degetul în coasta lui Iisus nu prea este biblică!
Domnul fericește roadele credinței din nevedere
Analizând, așadar, „episodul Toma”, ne întrebăm: Unde va fi greșit, totuși, Apostolul și ce nu a luat în calcul în modul său de manifestare față de ceea ce i s-a relatat?
Greșeala lui Toma credem că a constat în nesocotirea mărturiei grupului celorlalți zece ucenici și neluarea în calcul a faptului că această mărturie putea să fie expresia experienței pascale pe care Apostolii au avut-o deja cu Domnul înviat.
O mărturie este prin ea însăși rodul unei experiențe personale, fapt pe care Toma avea să-l înțeleagă de-abia la întâlnirea lui directă cu Iisus, Cel înviat. Este exact ceea ce dorește Mântuitorul să precizeze în finalul episodului, când îi va spune lui Toma și, prin el, nouă tuturor, precum și celor care vor veni după noi, până la sfârșitul veacurilor: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (In 20, 29). În acest fel, Mântuitorul Hristos fericește, acum, roadele credinței din nevedere.
Evanghelistul Ioan reține această temă cu o intenție teologică precisă. Ceea ce el voia să demonstreze era modul în care Iisus Cel înviat i-a condus pe ucenicii Săi și, prin ei, creștinătatea viitoare spre maturitatea credinței pascale: să crezi fără să vezi, doar pe baza mărturiilor, înțelese ca rezultat al experienței altora, adică primele dovezi ale celor dintâi martori.
De fapt, noi trăim, în viața de zi cu zi, cu convingeri care vin din mărturia și experiența altora. Spre exemplu: Câți dintre noi am văzut globulele albe sau roșii din sânge? Nu cred că mulți! Dar alții le-au văzut și le-au experiat. Și ne-au spus și nouă despre ele. Și nu ne îndoim de adevărul spuselor lor. Așa e și cu Domnul înviat. Alții L-au văzut, L-au atins și au trăit lângă El. Și ei ne-au transmis nouă. De ce pe aceștia să nu-i credem, iar pe alții, relatând alte adevăruri din experiențe personale, să îi credem?
Maturitatea credinței pascale
„Reproșul” făcut de Iisus lui Toma, „nu fi necredincios, ci credincios”, rezumă, așadar, întreaga problematică a credinței în viziunea evanghelistului. Este un avertisment pentru primii ucenici ai Domnului înviat, ca și pentru cei ai Bisericii din toate timpurile, și anume: Învierea lasă să se înțeleagă pentru toți că mărturia celui ce L-a experiat odată pe Domnul înviat trebuie să fie suficientă și pentru alții pentru a crede în El.
Istoria vieții lui Iisus se cere, așadar, acceptată, pornind de la mărturiile primare, apostolice, și nu de la „vederea” noastră contemporană. Toma a deschis, în acest sens, zbuciumata istorie a credinței prin ne-vedere a Bisericii viitoare.
Faptul că Ioan Evanghelistul consemnează că evenimentul relatat a avut loc în a „opta zi” nu este nici el lipsit de o semnificație profund teologică, specifică scrisului său. Această zi anticipează, în viziunea sa, „Ziua Domnului“ în care se va desăvârși creația primă. Din acest punct de vedere, Învierea este înțeleasă ca fiind începutul unei noi creații, prin desăvârșirea celei dintâi.
Așadar, a vedea și a crede – este experiența lui Toma, marcată de postulatele rațiunii; a crede, fără a vedea – este experiența pascală marcată de puterea spiritului.
Concluzionând, putem afirma, totuși, că Apostolul Toma nu va fi fost un „ne-credincios”, ci mai degrabă un „logician”, dominat pe moment de prioritatea argumentelor logicii, și mai puțin de cele ale mărturiei credinței. Poate că a fost atunci un „mai puțin credincios”, „frate de îndoială” cu Petru de pe valuri! (cf. Mt 14, 31).
Întrebarea-mesaj pe care o pun, și la care să ne răspundem fiecare, în parte, este: Pe care Toma îl întrupăm, călătorind prin viață? Pe cel care cere doar argumente palpabile pentru a crede, sau pe cel imaginar, care ar fi trebuit să creadă dincolo de ele?
Să nu înțelegem că aș promova, prin ceea ce am spus, principiul: „Crede și nu cerceta!”. Nu! Să cercetăm și să ne fundamentăm credința, pe cât e posibil, pe argumente! Nu e păcat să cercetăm și să căutăm argumente pentru propriul nostru crez. Dar când cercetarea a ajuns la capăt, nemaiputând să ne ofere argumente, atunci să credem și fără ele. Să știm, atunci, că cercetarea noastră a ajuns doar la un capăt al logicii, că nu e la sfârșit, ci numai la un început, dar la un alt punct de start, unde funcționează o altă logică, cu alte argumente.
Acestea nu mai sunt ale rațiunii, ci ale spiritului, ale credinței. Și cred că ele sunt mai odihnitoare. Să ajungem la ele! Ele ne vor spune altceva despre ceea ce suntem, dar, mai ales, despre ceea ce vom fi!
(Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană , Ziarul Lumina)