Duminica nădejdii

De fiecare dată când auzim expresia „În vremea aceea” în deschiderea unui fragment evanghelic citit în biserică, avem senzația unui început de poveste, de relatare irepetabilă, petrecută demult și de care suntem legați doar prin cuvintele Evanghelistului. Sentimentul devine mai profund dacă avem în vedere persoanele implicate, mai ales prezența Mântuitorului Hristos, decorul antic și miracolul evenimentelor.
Este, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care iubim Sfânta Scriptură, datorită plăcutei ei perenități. Decade, secole și, suntem siguri, milenii, oamenii se raportează în același fel la textele sfinte. „În vremea aceea”, timpul mântuirii, când Hristos era aici, cu noi, când învăța și vindeca. Așa cum l-a tămăduit pe orbul ce a devenit personaj principal al pericopei citite în cea de-a șasea duminică după Paști (Ioan IX, 1-38).
Propovăduirea iubirii
Interesant este că, iar ceea ce afirmăm acum este învățătura, duhul ortodoxiei, slujbele săvârșite în Biserică, darul minunilor, izvoarele de viață și mântuire revelate în episoadele biblice nu țin doar de domeniul trecutului. Propovăduirea iubirii, liniștiri de furtuni sau înmulțiri de pâini, izbăviri de boli sau chiar de moarte descriu viața ecclesia-ei până astăzi și o vor face în veșnicie. Viețile sfinților ne stau mărturie. Așa că orbul uns de tină de către Iisus nu este unicat, apariție singulară, fără precedent și urmare. Acest principiu, bine asimilat de noi, ne poartă ușor spre împlinirea multelor și insistentelor noastre solicitări îndreptate către Dumnezeu. De parcă ele ar avea nevoie de atributele insistenței și multitudinii.
Gândurile de mai sus, așternute în umbra puținătății credinței noastre, sunt constatarea tristă a unor situații care se petrec în diferitele relații ale oamenilor cu Biserica. Sunt mulți care, atinși de tină dumnezeiască, de harul Sfântului Duh, prin intermediul sfintelor lucrări ale Trupului mistic al Domnului, aleargă spre a mărturisi pretutindeni binele primit de Sus. Dar de câte ori nu auzim contestări ale celor înfăptuite în sfintele lăcașuri sau oriunde pe calea credinței? Sau, uneori, nici măcar din motivația ei, ci tocmai din mila lui Dumnezeu, spre a naște sentimentul evlaviei în inimile noastre. Farisei precum cei din această pericopă s-au găsit și se vor găsi mereu. Ei poartă mai departe povestea fiecărui miracol săvârșit de Mântuitorul Hristos, Sfinții Apostoli sau celelalte modele de sfințenie din Sfânta Scriptură.
… Minunile se săvârșesc în continuare
Așa că, dincolo de tensionarea provocată de atitudinea neîmbisericiților, trebuie să zâmbim gândindu-ne că nimic nu este nou sub soare: Hristos a fost contestat atunci ca și acum, minunile au fost „raționalizate” în primul secol ca și în al treilea mileniu, cuvinte urâte au primit ucenicii Domnului și de la fariseii iudei, și de la „fariseii” contemporani. Dar există și o veste bună, de fapt, cea mai bună: dacă nimic nu s-a schimbat, înseamnă că nici izvorul tămăduirilor nu a secat, că minunile se săvârșesc în continuare, că Dumnezeu se descoperă și așa, în mod excepțional, după Înțelepciunea Sa.
În ultima duminică dinainte de Înălțare, nu ne domină emoția unei greșit-înțelese „părăsiri” a Mântuitorului Hristos, ci convingerea că El este Viu, veșnic în mijlocul celor ce cred și îl roagă să primească mântuirea.
(Pr. Mihai GOJGAR)