Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o știm deocamdată poate numai prin credință. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feței lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om și n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte și copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, și chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feței părintelui în acea rază. Cine nu iubește chipul unui copil, nu iubește în întregime pe părintele lui și nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socotește ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, așa cum noi referim la noi înșine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraților noștri, sau copiilor noștri. (…)
Mult stăruie Sfinții Părinți asupra descoperirii complete a tuturor faptelor și gândurilor fiecăruia la acea judecată, în fața tuturor oamenilor și îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toți, în fața fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce privește starea lor, dar și a tuturor oamenilor. Mai ales în privința din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaște în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, și binele, ieșit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoștinței binelui și răului își va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc și planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe față. Fiecare om va cunoaște urmările de după moarte ale faptelor sale și va fi judecat și pentru ele și fiecare va cunoaște antecedentele faptelor sale bune și rele în comportarea înaintașilor săi și va cunoaște just faptele și valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi și o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuției aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica.
Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate și pentru desfășurarea creației de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediați. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităților lui, și direct în viața istoriei, susținând de exemplu credința mântuitoare, ideile de dreptate, de frățietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măștile individuale de pe oameni (grandilocvente, fățarnice etc.), ci și multe măști de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci și evenimente din cursul ei. (…)
Cei păcătoși vor fi descoperiți în toată starea lor rușinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calității noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaște o faptă urâtă, ceilalți nu ne-o cunosc. Atunci toți ni le vom cunoaște.
Dar toți cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoștința cu care vor fi întâmpinați de toți cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele și tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entități abstracte, ci imprimate în starea oamenilor și în recunoștința sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alții. Căci pe toți îi vom vedea și îi vom recunoaște la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei și cu răspunsul lor de recunoștință sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea și îi vom recunoaște chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaște nici unul pe nici unul la acea înfricoșată judecată și adunare. Fiecare va recunoaște pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră“2. Sfântul Vasile cel Mare zice și el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptățiți de tine vor striga către tine, căci oriunde ți-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâți de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“3.
Din toate părțile toți îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere și la suprafața conștiinței toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești cu fapta și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare și definitivă. Apoi va urma însăși această părăsire totală și definitivă de către toți; tăcerea și singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieșirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputința dialogului va face inutilă și rugăciunea pentru ei.
Cât timp s-a mișcat între oamenii care nu-l cunoșteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoștea de toți nesinceritatea învârtoșată. Acum cade în singurătatea părăsirii și uitării de către toți, în extrema opusă sobornicității. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-și poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni și fapte bune, deci prin apeluri și răspunsuri, într-un vast și multiplu dialog purtat între mulți oameni și între ei și Dumnezeu, dând și primind nu numai oamenii între ei, ci și Dumnezeu, și de aceea folosindu-se însutit toți care dau și primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul și putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de frați. Căci primește completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neașteptate și nepregătiți și le socotește ca faptele lor“4.
(Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a șasea: Eshatologia sau viața viitoare. Sfârșitul vieții pământești și viața veșnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., București, 2010, pp. 456 – 463.
1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A.
2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B.
3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C.
4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C.
