Duminica I după Rusalii – a tuturor sfinților (partea I)

„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri ” (Mt. 10, 33)
Fiul nu spune aici cuvinte liniștitoare, ci vorbește despre urmările lepădării. Bagă de seamă: căci nu printr-o putere a ta mărturisești, ci prin ajutorul harului de sus. Hristos spune că dacă te lepezi de Mine, de Fiul, Mă voi lepăda și Eu de tine înaintea Tatălui. Însă cineva ar putea spune: cum aș putea fi judecat eu, dacă Dumnezeu, uitând de mine, se leapădă de mine? Răspunsul este: ești uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.
Dar de ce, te ridici și spui, trebuie să-mi mărturisesc credința și cu gura, dacă o fac cu mintea? Nu, cu gurile noastre trebuie să o mărturisim, pentru a fi pregătiți în orice clipă să vorbim cu îndrăznire. Numai prin această bogată dragoste și hotărâre vom fi ridicați la cele înalte.
Astfel, Iisus se adresează către fiecare dintre noi în parte. Aici nu vorbește doar către primii săi ucenici, ci către fiecare dintre noi care urmează lor și după mărturia lor. Cel ce primește în sufletul său învățătura aceasta îi va învăța cu îndrăzneală și pe alții, pregătit fiind să sufere toate cu ușurință. De aceea, mulți și-au întărit credința lor prin mărturia apostolilor pentru acest Cuvânt.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 34.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).
„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”
Hristos nu spune tot cel ce va mărturisi pentru mine în inima sa, ci înaintea altora. Cel ce nu-L mărturisește și înaintea altora, nu are niciun folos să creadă în Hristos doar în inima sa. Căci este imposibil ca cel ce se leapădă cu buzele sale să creadă în inima sa. Mărturisirea este rodul credinței. Atât timp cât o rădăcină este vie, trebuie să facă ramuri sau frunze, iar dacă nu o face, știm fără-ndoială că rădăcina este putredă în pământ. În același fel, atât timp cât credința inimii este sănătoasă, sădește continuu semințele mărturisirii cu buzele. Dar, dacă buzele nu mărturisesc, trebuie să cunoști că, fără îndoială,credința inimii a început să putrezească. Apostolul spune: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire (Rom. 10, 10). Astfel, mărturisirea cu buzele nu valorează nimic fără credința inimii, cum nici credința inimii nu valorează nimic fără mărturia buzelor. Dacă ție-ți este de folos să crezi cu inima, dar fără să mărturisești și-naintea altora, va fi de folos și necredincioșilor să mărturisească pe Hristos cu fățărnicie, deși nu cred în inima lor? Dacă nu folosește unui necredincios să mărturisească fără a avea credință, în același fel, nu-ți va folosi nici ție să crezi fără să mărturisești.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).
Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (Mt. 10, 34)
Ce fel de pace este aceea pe care Iisus cere să fie dată la intrarea în fiecare casă? Și ce fel de pace este cea despre care cântă îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace? Și, dacă Iisus nu a venit să aducă pace, de ce toții proorocii propovăduiau pacea ca fiind vestea cea bună? Pentru că nimic nu aduce mai cu desăvârșire pacea, decât înlăturarea bolii. Aceasta este pacea: înlăturarea cancerului. Numai printr-o tăiere de la rădăcină a răului, cerul se poate reuni cu pământul. Numai așa poate doctorul păstra trupul sănătos. Partea ce nu mai poate fi vindecată trebuie înlăturată. Numai așa păstrează comandantul armatei pacea: prin tăierea celor ce se răscoală împotrivă. La fel a fost și cu turnul Babel, când pacea lor cea dăunătoare a fost sfârșită prin necesara dezbinare a lor. Așadar, pacea a fost împlinită.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 35, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (Mt. 10, 34)
Există o pace bună și una de la diavol. Pacea bună există printre cei buni, credincioși și drepți… Căci credința se naște prin cuvântul lui Dumnezeu, dar se păstrează prin pace și se hrănește prin dragoste, precum apostolul spune: credința care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Credința lipsită de iubire nu poate produce nici un rod al faptelor bune. Dacă un credincios se separa (de comunitate – n.tr.) din cauza oricărei neînțelegeri, să știe că este de la diavol, căci orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui (Mt. 12, 25). Și dacă frăția este dezbinată, se va nimici pe sine, precum spune apostolul: iar dacă vă mușcați unul pe altul și vă mâncați, vedeți să nu vă nimiciți voi între voi (Gal. 5, 15). Pe de altă parte, există o pace de la diavol printre oamenii necredincioși și nelegiuiți. Printre ei se află o singură stare, cea de păcătoșenie, deci este o înțelegere în a săvârși păcatul. Căci necredința și nelegiuirea se nasc la sfatul diavolului, dar sunt păstrate prin pace. Dar, dacă se întâmplă ca între ei să se iște o luptă, ei se dezbină, și asta este o luptă bună. Când este pace printre oamenii buni, credința și dreptatea sunt la ele acasă, iar necredința și nedreptatea stau ca adormite. Dar, când se iscă o ceartă, credința și dreptatea se scufundă, în timp ce necredința și nedreptatea se ridică înnoite. În același fel, când este pace printre nelegiuiți, nedreptatea și necredința sunt la ele acasă, iar credința și dreptatea zac adormite. Dar, când apare armonia, necredința și nedreptatea se scufundă, în timp ce dreptatea și credința se ridică. De aceea a adus Dumnezeu pe pământ o bună dezbinare, ca să rupă o legătură a diavolului. Toți oamenii locuiau împreună într-o casă a necredinței, cei buni dimpreună cu cei răi, iar cei răi erau răi pentru că urmăreau răul și au rămas răi, ocolind binele. Dar Dumnezeu a adus o sabie a dezbinării printre ei, cuvântul adevărului. Despre aceasta a spus apostolul: căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii (Evr. 4, 12).
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).
„Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.”( (Mt. 10, 35)
Când suntem înnoiți prin apa botezului, prin puterea Cuvântului, suntem separați de păcatele începuturilor noastre; suntem tăiați prin sabia lui Dumnezeu de la necumpătata dragoste a tatălui și a mamei și suntem despărțiți de ei. Pentru că ne-am lepădat de omul de dinainte, cu păcatele și necredința sa, și am fost înnoiți de Duhul în suflet și în trup, vom urî din tot sufletul obiceiurile vechii noastre vieți, primite prin naștere trupească (autorul vorbește de obiceiuri noi, dobândite prin nașterea la noua viață, în Hristos, spre deosebire de obiceiurile omului celui vechi, care a murit la Botez – n.ed.).
(Ilarie de Poitiers, La Matei 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
„Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.” (Mt. 10, 35)
Însuși Domnul proclamă pacea și de aceea ne spune Apostolul Pavel că El este pacea noastră (Efes. 2, 14). Asta înseamnă, desigur, pacea celor care cred în El și-L primesc în sufletele lor. Atunci, în ce fel nu a adus pace pe pământ? Când fiica a crezut, dar tatăl a rămas necredincios, ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Cor. 6, 15). Căci vestirea păcii a creat o dezbinare. Între un fiu credincios și un tată necredincios este necesar să fie o vrajbă. Și pacea care a fost vestită a născut o dezbinare, una bună! Căci în pace ne mântuim.
(Eusebiu de Emesa, Omilia26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui. (Mt. 10, 36)
Hristos a spus mai înainte: ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case (Mt. 10, 27) iar acum, descoperă ce va urma după această vestire a cuvintelor Domnului. Întreaga lume este dezbinată pentru credința în Hristos. În fiecare casă se află, atât credincioși, cât și necredincioși și, pentru a strica pacea de la diavol, a fost trimisă cearta de care era nevoie. Scrie în cartea Facerii că Dumnezeu a făcut același lucru și cu oamenii care s-au ridicat de la răsărit și s-au apucat să ridice un turn, prin care voiau să atingă înălțimile cerului, dar Domnul a amestecat limbile lor (Fc. 11, 9). Pentru același lucru se roagă și David în psalmi, zicând: Risipește neamurile cele ce voiesc războaie (Ps. 67, 30).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.10.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).
Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mt. 10, 37)
Pentru că mai înainte a spus: Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34), acum adaugă că a despărțit pe oameni de mamă, de tată și de rude, ca nimeni să nu așeze devotamentul față de familie înaintea religiei. El spune: Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar în Cântarea Cântărilor, citim: El m-a dus în casa de ospăț și sus drept steag era iubirea (Cânt. 2, 4). Trebui să păstrăm această ordine a dragostei în toate relațiile noastre. Iubește pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiii tăi. De va veni o vreme când dragostea pentru un părinte și pentru fiii lui Dumnezeu vor fi în conflict și nu vor putea fi ținute amândouă, lăsarea sinceră a dragostei pentru familia ta poate fi o formă mai mare de loialitate familială în relație cu Dumnezeu.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 1.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Sursa: Doxologia.ro)