Duminică este sărbătoarea Pogorârea Duhului Sfânt

Lecturile din cadrul Sfintei Liturghii din ziua praznicului Cincizecimii, atât din Apostol, cât și din Sfânta Evanghelie, pun în fața ochilor noștri sufletești două semnificații fundamentale ale acestei sărbători. Pe de o parte, este descris evenimentul istoric al Pogorârii Duhului Sfânt, sub chipul limbilor de foc, asupra Sfinților Apostoli și, prin ei, asupra Bisericii, atunci întemeiată, și asupra lumii întregi. Pe de altă parte, cuvintele Evangheliei ne înfățișează relația dintre Mântuitorul Hristos – „Lumina lumii“ – și Duhul Sfânt, „apa cea vie“, căci, spune Domnul, „cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții“ (In. 8, 12), după cum cel care îl va primi pe Duhul Sfânt și îl va face roditor, „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (In. 7, 38).
Sărbătoarea Rusaliilor are, astfel, un rol fundamental, atât în planul mântuirii generale sau obiective, pentru că este momentul trimiterii Duhului Sfânt și al întemeierii Bisericii creștine, cât și în planul mântuirii subiective sau personale, pentru că, urmare actului Pogorârii Duhului Sfânt și al întemeierii Bisericii, creștinul își poate împropria roadele mântuirii împlinite de Mântuitorul Hristos, împreună-lucrând cu El și cu Duhul Sfânt și în cadrul Bisericii, trupul tainic al Domnului.
Sărbătoarea Cincizecimii – împlinire a proorociilor Legii celei Vechi și a promisiunii Mântuitorului Hristos
Cartea Faptelor Apostolilor, în capitolul al doilea, versetele 1-11, ne descrie evenimentul concret al Pogorârii Sfântului Duh, înfățișându-i pe Sfinții Apostoli, adunați în Ierusalim, la cincizeci de zile de la slăvita Sa Înviere și la zece zile de la Înălțarea Lui, de-a dreapta Tatălui, când „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei“ (F. Ap. 2, 2), iar aceștia s-au umplut de Duhul Sfânt, pogorât asupra lor sub chipul limbilor de foc, care i-a inspirat să vorbească în alte limbi, „precum le dădea lor Duhul a grăi“ (F. Ap. 2, 4), spre „uimirea“ și „minunarea“ celor care îi cunoșteau și îi ascultau, vorbindu-le în limbile lor despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu“ (F. Ap. 2, 11), încât au crezut în El și au hotărât să Îi urmeze Lui.
Ziua Cincizecimii, ca moment al Pogorârii Duhului Sfânt și al întemeierii primei comunități creștine, cea din Ierusalim, paradigmă a întregii Biserici creștine, reprezintă actul culminant de împlinire a proroociilor Vechiului Legământ, precum și a promisiunii Mântuitorului Hristos, făcută Sfinților Săi Apostoli, la Cina cea de Taină, când a instituit Taina Sfintei Euharistii, spre veșnica amintire a jertfei Sale răscumpărătoare, promisiunea de a nu-i lăsa orfani (In. 14-18), ci de a le trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului (In. 14, 26), Care să vestească despre El și să întărească lumea întreagă și sufletul uman în efortul de desăvârșire sau sfințire, de înduhovnicire sau pnevmatizare, de împlinire a vocației sale originare – dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu sau pătimirea „îndumnezeirii“.
De atunci și până la sfârșitul veacurilor, credința creștină învață că mântuirea, ca eliberare de păcate și de patimi, adevărate „boli ale sufletului“ și „cancer“ al vieții spirituale, și dobândire a virtuților creștine, culminând în iubire, virtutea care ne face asemănători lui Dumnezeu și ne unește cu Părintele Ceresc, nu poate fi dobândită decât în Biserică, adică în calitate de „membre“ tainice, dar lucrătoare ale cuvintelor credinței, prin împreuna-lucrare cu Hristos, Cel sălășluit în „adâncul de taină“ al sufletului creștinului, din însuși actul Botezului, și cu Duhul Sfânt, ale Cărui daruri i-au fost oferite în mod potențial creștinului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, așteptând din partea lui punerea lor în lucrare și valoare.
Această dublă semnificație a sărbătorii Cincizecimii ne oferă, astfel, prilejul de a descoperi învățătura creștină privind prezența și lucrarea tainică a harului dumnezeiesc, sfințitor și desăvârșitor, în sufletul creștinului, iar pe de altă parte, asupra dimensiunii eclesiale, sacramentale și comunitare a dobândirii mântuirii.
Taina Mirungerii – „Cincizecime“ personală
Sfinții Părinți ai Bisericii, inspirați și luminați de harul Sfântului Duh, acordă o importanță capitală Sfintelor Taine, ca mijloace de primire și rodire a harului dumnezeiesc în viața umană. Dintre acestea, Botezul, pe lângă ștergerea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale, este socotit a fi Taina sălășluirii minunate a Mântuitorului Hristos în profunzimile, în „adâncul de taină“ al sufletului nostru, purificat prin apa baptismală, curățitoare și sfințitoare. Prin Botez, Mântuitorul Se sălășluiește în sufletul creștin, în mod mistic, așteptând din partea acestuia colaborarea, pentru ca, pe măsura eforturilor ascetice umane, prin împlinirea poruncilor Sale, această prezență tainică a Sa să devină una efectivă și dinamică, spre urcușul duhovnicesc și spre mântuirea omului.
Dacă prin Botez creștinul Îl primește în sufletul său pe Hristos Domnul, prin Sfânta Taină a Mirungerii, așa cum ne arată însăși formula ei – „Pecetea darurilor Duhului Sfânt“, noul membru al Bisericii primește, în viața în care a fost introdus, armele sau mijloacele duhovnicești cele mai eficiente prin care să lupte împotriva obstacolelor ce s-ar putea ridica în calea desăvârșirii acesteia – darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu nu l-a chemat la o viață atât de înaltă fără a-i oferi și mijloacele cele mai potrivite de a o dobândi, de a putea ieși biruitor din acest „război nevăzut“ sau „inteligibil“, ci, prin pecetluirea trupului său și prin intermediul legăturii de ființă dintre ele și a sufletului acestuia, i-a făcut accesibilă vocația sa ontologică – desăvârșirea, prin conștientizarea și împreună-lucrarea cu Hristos și cu Duhul Sfânt, spre a sa mântuire.
Teologia ortodoxă, o teologie a speranței și a bucuriei mântuirii, interpretând profundele semnificații ale actului Pogorârii Duhului Sfânt și modul sălășluirii acestuia în viața omului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, reală „Cincizecime personală“, ne învață că fiecare creștin valid botezat primește, prin actul Sfintei Mirungeri, plinătatea darurilor Duhului Sfânt, despre care vorbesc atât profetul Isaia: „Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Ți-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu“ (Isaia 11, 2-3), cât și „Apostolul neamurilor“, atunci când ne încredințează că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege“ (Gal. 5, 22-23).
Potrivit acestei înalte învățături de credință, fiecare creștin primește prin Taina Mirungerii, în mod potențial, dar real, toate darurile Duhului Sfânt, Duhul Însuși strigând din adâncul sufletului acestuia „Avva, Părinte“ (Mt. 26, 39), adică îndemnând la descoperirea, valorificarea și desăvârșirea lor, prin efort personal, susținut permanent de ajutorul dumnezeiesc.
Prin urmare, fiecare creștin trebuie să fie conștient de faptul că harul dumnezeiesc a revărsat, în mod absolut egal și gratuit, „plinătatea“ darurilor sau harismelor sale asupra tuturor, așteptând ca acesta să simtă și să trăiască, să experieze și să conlucreze cu ele, spre a sa mântuire.
În baza actului Botezului și în mod deosebit al Mirungerii, nu există creștin lipsit de daruri, dar, din nefericire, există atât de mulți oameni care nu sunt conștienți de darurile primite, lăsându-le, din ignoranță, nelucrătoare și ineficiente în viața lor. Tabloul vieții creștine ne oferă mai degrabă imaginea unor nevoitori care descoperă și fructifică unul sau mai multe daruri, într-o complementaritate a lor, de „mădulare“ ale Bisericii, spre slava lui Dumnezeu, Care le-a revărsat asupra noastră, și spre desăvârșirea personală.
(Pr. prof. dr. Ioan C. TEȘU, sursa: Ziarul Lumina)