Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Prima lucrare în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viață cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viața omului. Lepădarea de sine este lepădarea de viața egoistă, de modul pătimaș de a trăi, de a gândi și de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunțarea la mândrie și la lăcomie, deoarece în mândrie și lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare, se vede cel mai puternic iubirea pătimașă de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existență în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său nu mai au loc iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Sfinții Părinți consideră iubirea pătimașă de sine ca fiind izvorul tuturor patimilor: „Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerațională a trupului.Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte. Căci acestea își iau prilejurile din așa-zisa trebuință a trupului. Din ele se naște toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar și să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea”. Deci, este vorba aici de o iubire pervertită, pătimașă, nu de iubirea despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos când zice: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (cf. Matei 19, 19) „și care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu în tine”. Adică lepădarea de sine nu înseamnă desființarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a viețui. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la modul pătimaș de a trăi în uitare de Dumnezeu și de semeni. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci El. Când viața omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător și limitat, ci pe legătura de iubire veșnică și infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viața omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogățire spirituală veșnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.
Lepădarea de sine înseamnă descătușarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtășirea de El și săvârșirea faptelor bune.
Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viața omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendința de a uita de Dumnezeu, de a neglija iubirea față de aproapele și a-și da lui însuși prioritate. În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune că pe cel ce s-a angajat în lupta duhovnicească „nimic nu-l împiedică așa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine”.
Atât de mult sunt preocupați oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menține în existență și că îi cheamă la viața veșnică care se pregătește încă de pe pământ. Cel ce este preocupat exclusiv de sine, chiar dacă iubește pe alții, dorește să-i folosească pentru a crește în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă respectul față de alții, ajutorarea și ridicarea lor din căderi, păcate și din lipsuri, nu folosirea lor în mod egoist.
A doua lucrare în urmarea lui Hristos este asumarea crucii. Crucea are o mulțime de înțelesuri spirituale în Sfânta Evanghelie. Ea poate însemna recunoașterea unei neputințe și a unei suferințe personale, recunoașterea finitudinii și fragilității condiției umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristețe că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Uneori, crucea în viața omului poate fi și o copilărie trăită fără părinți sau o familie fără copii. Crucea poate fi și un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi și o durere prelungită în tot timpul vieții pentru că am pierdut o ființă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viața. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputință sau o suferință care marchează viața omului. Astfel, când Mântuitorul cheamă pe fiecare „să-și ia crucea sa”, aceasta înseamnă: „Ia, acceptă neputința ta și urmează-mi Mie! Adu la Mine durerea ta, neputința ta, boala ta, nefericirea ta, lupta pe care o duci cu tine însuți și cu neputințele tale!”. Hristos voiește să poarte împreună cu noi suferința noastră, ca să umple cu prezența Lui iubitoare, mântuitoare și sfințitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viața noastră pentru a ne vindeca de neputințele noastre sufletești sau trupești, pentru a ne dărui viața Sa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinței spre a dobândi bucuria Învierii. El dorește ca necazul, încercarea, neputința și suferința pe care le trăim să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în așa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferințele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferință sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenți. Suferința îi poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea,Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos și să facem din ea drum spre Înviere. Numai astfel calea Crucii devine cale mântuirii.
(Sursa Ziarul Lumina)