Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

”În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui, și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10, 32-45)
Pe drumul care urcă spre Ierusalimul cel ceresc ne oprim în duminica de astăzi, însă nu într-un loc anume, unul pe care să-l putem indica pe o hartă, ci într-o anumită comunitate, una deosebită, cea apostolică, cu puțin timp înainte de a-și pierde Învățătorul. Ce avea atât de special această comunitate?
În primul rând, Îl avea pe Iisus Hristos ca îndrumător și cap al ei, imaginea lui Iisus care „mergea înaintea lor” fiind emblematică. De această dată, Apostolii Îl urmau pe Hristos cu uimire și cu teamă pentru ceea ce vedeau și auzeau, uimirea sau mirarea fiind un semn al receptării, al deschiderii. Însă, potrivit Sfinților Părinți, uimirea reprezintă o treaptă în urcușul credinței și este un semn al nedeplinătății, al unei căutări neîncheiate încă. În schimb, teama avea să fie interpretată de Sfântul Ioan Gură de Aur ca semn al neînțelegerii tainei morții și Învierii Domnului, a tainei mântuirii care se lucra cu neamul omenesc: „Lucrul acesta le era ascuns. De aceea erau triști. Văzuseră oameni morți, înviați de alți oameni, dar nu mai văzuseră niciodată ca un om să se învieze pe sine însuși; și așa să învieze ca să nu mai moară. Asta n-o înțelegeau, deși le-o spusese de nenumărate ori”.
Duhul lumii nu îi părăsise pe Apostolii lui Hristos
În al doilea rând, este vorba despre o comunitate născută printr-o chemare specială: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână”. Și dacă în trecut Dumnezeu Și-a ales un popor care să dea mărturie despre El între neamuri, iată că „în zilele acestea, mai de pe urmă”, și-a ales din sânul acestui popor doar un neînsemnat grup de doisprezece Apostoli, oameni simpli, care au fost inițial martori ai învățăturilor și faptelor Sale minunate, pentru ca mai apoi să devină mărturisitori ai acestora până la marginile pământului, în multe cazuri Apostolii pecetluindu-și apostolia cu jertfa vieții, devenind astfel martiri.
În al treilea rând, este o comunitate născută din dorința Mântuitorului Hristos de a altoi aici un nou mod de viață, unul total străin lumii de atunci, de a da naștere unui ethos care să-l schimbe fundamental pe om, modul său de a fi și de a se raporta la celălalt, de a-l face pe om să treacă de la o existență egoistă la proexistență, adică la o existență îndreptată către celălalt și pentru celălalt. Acest nou mod de viață în care Apostolii s-au exersat trei ani și jumătate trebuia apoi răspândit în întreaga lume, ceea ce au și făcut „cu timp și fără timp”. Comunitatea apostolică trebuia să fie aluatul care să dospească toată frământătura lumii și să-i dea acesteia pâinea cea nouă, viața în Hristos. Nu întâmplător, Biserica se va naște în acest mediu în mijlocul căruia se va afla și Maica Domnului, numită de Sfântul Ioan Damaschin „Biserică sfințită și rai cuvântător”, cea dintâi Biserică, în care Hristos a descoperit taina veacului viitor, taina Împărăției cerurilor. Noul mod de viață, care se va extinde în întreaga omenire prin plantatio Ecclesiae, s-a lucrat mai întâi în Trupul Domnului, iar mai apoi aici, în acest laborator al mântuirii care a fost comunitatea apostolică, având-o în centru pe Maica Domnului.
Și cu toate acestea, deși își vestise pentru a treia oară pătimiri, moartea și învierea, deși conviețuirea cu Apostolii se apropia de sfârșit, Hristos Domnul constată că vechiul mod de gândire al lumii, străin duhului evanghelic, încă mai stăruia în mintea lor, după cum vedem din dialogul relatat de Evanghelistul Marcu. Și nu la oricare dintre Apostoli, ci la doi dintre cei mai apropiați, care împreună cu Petru L-au însoțit în cele mai tainice momente: la învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Față și Îl vor însoți în curând în Grădina Ghetsimani.
Văzându-i pe Apostolii Ioan și Iacov cum doreau să-I smulgă, cu viclenie, Mântuitorului o promisiune: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine” (Mc. 10, 35); cum vor cere locuri de cinste în Împărăția lui Dumnezeu: „Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Mc. 10, 37), cum, în mod inconștient, credeau că puteau bea în acel moment, fără învestirea cu putere de sus, prin venirea Duhului Sfânt, paharul pe care Îl va bea Hristos peste puțin timp, am zice că misiunea Mântuitorului era aproape să eșueze, că duhul cel vechi al lumii era atât de puternic înrădăcinat, încât infuzia de viață nouă, hristică, nu se putea realiza. Cu toate acestea însă, Hristos nu Se arată nici mânios, cum o vor face ceilalți Apostoli împotriva fiilor lui Zevedeu, nici întristat sau descurajat, ci cu multă răbdare și dragoste, „chemându-i la Sine” printr-un gest plin de tandrețe, îi corectează pe cei doi, predându-le una din ultimele lecții, una din cele mai minunate după lecția iubirii.
Slujirea semenului, lucrul care ne aduce cel mai aproape de Dumnezeu
Mântuitorul, ca un pedagog desăvârșit, îi atenționează mai întâi pe Apostoli asupra a ceea ce trăiește lumea lipsită de prezența Sa: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, și cei mai mari ai lor le stăpânesc” (Mc. 10, 42). El descrie o lume care ni se pare foarte cunoscută și nouă, celor de astăzi, o lume în care domnește căutarea cu orice preț a bunăstării, plăcerii și puterii, în care lupta pentru slava deșartă a unor demnități efemere este totul pentru unii oameni, în care se clădesc averi pe nefericirea semenilor.
Cuvintele Domnului: „Dar între voi nu trebuie să fie așa” (Mc. 10, 43), introduc conținutul noului mod de viață hristic, în care la loc de cinste se află porunca slujirii aproapelui, demnitatea și primatul acesteia, slujire pe care El a pus-o mai întâi în lucrare. Hristos îi învață pe Apostoli, și prin ei pe noi toți, că mai mare în Împărăția lui Dumnezeu este cel ce slujește și nu cel căruia i se slujește, că nu este sub demnitatea omului să slujească celuilalt dacă Dumnezeu-Omul a slujit mai întâi, că în slujirea aproapelui Îl întâlnim pe El, Cel Care a venit în lume sub chipul smerit al celui ce slujește.
Să nu dezertăm de la exigențele vieții în Hristos
Acum, la două mii de ani de la evenimentul ultimei urcări la Ierusalim a Mântuitorului, înaintăm și noi către praznicul cel mare al Învierii Domnului, poate mai mult ca oricând cu uimire și cu teamă. Cu uimire pentru veștile care ne parvin despre întinderea pandemiei și cu teama vestirii morții care bate la ușă pentru unii dintre semenii noștri. Însă spre deosebire de ucenicii Domnului de atunci, mulți dintre noi, „ucenicii” Săi de acum, nu-L mai vedem pe Hristos pășind înaintea noastră. Și aceasta pentru că în multe rânduri, noi, creștinii de astăzi, am dezertat de la exigențele vieții în Hristos, am așezat-o într-un pat al lui Procust, ajustând-o la măsurile noastre, pentru a nu ne deranja comoditatea.
Este vremea să ne regândim viața, să o reașezăm pe o altă temelie, una în care Hristos să fie piatra din capul unghiului. Criza prin care trecem nu este altceva decât judecata lui Dumnezeu cu noi, este chemarea la Sine, plină de dragoste, este șoapta pe care ne-o adresează tuturor: „Între voi să nu fie așa”. Și o altă șoaptă: nu vă lăsați stăpâniți de duhul lumii acesteia; slujiți celuilalt, așa cum Eu v-am slujit vouă și viața Mi-am dat-o pentru voi. Eu nu v-am părăsit, ci „sunt cu voi în toate zilele”, și călătoresc ca pelerin pe calea vieții voastre. Amin!
(Ziarul Lumina)