Duminica celor zece leproși

Pericopa evanghelică a Duminicii a 29-a după Rusalii pune în atenția noastră o importantă problematică ce ține de moralitate, și anume ne face să înțelegem că se cuvine să fim recunoscători binelui primit.
Recunoștința este o virtute, un simțământ firesc care se trezește într-o inimă în care sălășluiește dreptatea și iubirea. A fi recunoscător înseamnă în primul rând a conștientiza binele primit și intenția bună a celui care ne-a făcut acest bine.
De multe ori avem nevoie de rezolvarea unor cerințe stringente, de ceva imposibil de obținut prin forțe proprii. Cât de bine este atunci când aceste probleme s-au rezolvat, ce pace odihnește în ființa noastră când temerile nesiguranței s-au spulberat. Oare nu se cuvine a răspunde cu iubire la iubirea primită?; pentru că ajutorul primit este o manifestare a iubirii. Problema recunoștinței și a nerecunoștinței ne preocupă pe toți. Într-o anumită măsură toți am așteptat recunoștință binelui făcut. Ce revoltați am fost când a lipsit recunoștința.
– „Cel ce nu este capabil de recunoștință este, cred , un om îndurerat”
Recunoștința este firesc să se îndrepte spre binefăcătorii noștri: spre părinții care ne-au dat viață și care ne-au purtat de grijă trecând prin propriile lor simțăminte realizările și nerealizările noastre; spre dascălii cu care am călătorit în nebănuite locuri îmbogățindu-ne și în primul rând spre Dumnezeu, spre Cel de care țin toate și spre care toate se îndreaptă. Cel care-L cunoaște pe Dumnezeu, voința Sa de mântuire a lumii și purtarea Sa de grijă îi este recunoscător pentru toate cele primite în viață, atât pentru cele bune, cât și pentru cele mai puțin bune. Dar ca să ajungem pe culmea înaltă a viețuirii întru sfințenie se cuvine să începem a ne deprinde să fim recunoscători pentru binele primit.
Din Luca (17, 12-19) aflăm că din cei zece beneficiari ai minunii vindecării de lepră, doar unul singur a socotit că se cuvine a-și exprima recunoștința în fața Binefăcătorului Iisus. Realitatea de zi cu zi ține parcă să confirme că acest raport de 1/10 este o constantă invariabilă: din zece miluiți, doar unul este recunoscător binefăcătorului său. Ce trist! Să trăiești într-o lume în care există mai multă nerecunoștință decât recunoștință…Ce trist ! Grozăviile acestei stări de fapt se resimt tot mai acut.
Recunoștința celui ce s-a întors a fost răsplătită plenar. Dacă pentru cei nouă nerecunoscători, Iisus a avut un cuvânt amar de reproș, singurului recunoscător I-a adăugat darului vindecării trupești pe cel infinit mai mare al vindecării sufletești. Cel ce nu este capabil de recunoștință este, cred , un om îndurerat. Mereu cu un sentiment de vinovăție, el se ascunde de privirea celui de la care a primit binefaceri. Îl chinuiește gândul că va ajunge în același impas și că va avea nevoie de același ajutor.
Recunoștința înnobilează pe cel ce o practică, îi aduce mulțumire și liniște sufletească și totodată nume bun în viața socială
Recunoștința înnobilează pe cel ce o practică, îi aduce mulțumire și liniște sufletească și totodată nume bun în viața socială. Ea se manifestă în fapte și vorbe. Oare cum se cuvine a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne-a adus din neființă la ființă, că ne-a zidit după chipul și asemănarea Sa, că ne-a dăruit dreapta credință, că ne-a sfințit cu Tainele Bisericii, că ne poartă de grijă, că ne așteaptă cu brațele deschise ca un părinte îndurător din rătăcirile noastre, că ne dorește în împărăția Sa cerească unde este fericirea veșnică ?
Unul din răspunsurile la această grea întrebare n-il oferă Sfânta Liturghie, în care suntem îndemnați ca “toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm !”, și aceasta după sfatul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Orice faceți, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu și Tatălui”. (Coloseni 3,17) (Preot Dan Gheorghiță)