Duminica celor care mai cred în Rai

Evanghelia Duminicii acesteia, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, care prin numele ei popular, a „Lăsatului sec de brânză“, consemnează începutul Postului Mare (luni, 14 martie) ne aduce dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Matei 6, 14-21. Iertare, postire cu bucurie și pe ascuns, îmbogățire în ceruri cu adevărata comoară care ține inima ta legată de cer. Pare ușor la prima vedere, și trebuie să recunoaștem că numai îngâmfarea noastră complică lucrurile. Sigur, iertăm, dar în ce condiții? Bineînțeles, postim, dar cum anume și care este gradul de bucurie? Și astfel, problematizând la nesfârșit, ne pierdem toată bucuria creștină. Devenim niște funcționari religioși, departe de orice bucurie a credinței. De aceea nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu mai credem. Suntem asemeni lui Adam cel pomenit de cu seara, la Vecernia Duminicii, cu aceste cuvinte: „Șezut-a Adam în preajma Raiului, și de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene, și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție și lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceața ta. Nu voi mai vedea pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am și fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluiește-mă pe mine cel ce am căzut“ (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriați, apoi deznădăjduiți și în urmă, numai prin mila lui Dumnezeu, reîncărcați cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica și crede în mila lui Dumnezeu în viața sa. Ca vameșul (Luca 18, 10-14), ca fiul ce risipește dragostea așteptătoare a tatălui (Luca 15, 11-32), dinaintea judecății lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46), dar cugetând la conținutul de credință al Ortodoxiei, ochii țintind, cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniți pe Cruce, călăuziți de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuților, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu rugăciunile Sfintei Maria Egipteanca. Postirea noastră este o intrare în Ierusalimul milei lui Dumnezeu, de aceea refrenul postirii nu sunt aplauzele seci ori emoțiile de moment, ci urcușul pe lacrimi până în buza Golgotei, respirând cuvintele: miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă!
Postul revigorează memoria educării noastre pentru „necesar” și „destul”
Să credem în Rai și să ni-l dorim. Adică să-l luăm cu asalt. Suntem într-o bătălie duhovnicească! Ea trebuie trăită cu atenție, neuitând înțelepciunea lui Seneca, filosoful contemporan zorilor creștinismului, care scria lui Lucilius amintind de sărăcia voioasă: „Numai că aceea nu este sărăcie, dacă este voioasă: căci este sărac nu cel ce are puțin, ci cel ce dorește mai mult. Ce contează cât are unul în lada de bani, câte grâne sunt în hambarele lui, câte vite are la pășunat sau ce dobânzi încasează, dacă ține sub ochi bunul altuia și socotește câte nu a dobândit, ci câte i-au rămas de dobândit? Care să fie – mă întrebi – măsura cumpănită a bogăției? Mai întâi, să ai cât este necesar; apoi cât e îndestul“. (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. I, Ed. Seneca Lucius Annaeus, București, 2013). Oare cum am ajuns mai răi în gândire, mai rapaci și mai râvnitori la averi decât păgânii de odinioară? Uitând de Rai, de mila lui Dumnezeu, de pocăință și de Însuși Dumnezeu. Postirea ne ajută tocmai în acest sens, de revigorare a memoriei educării noastre pentru necesar și destul. Lipsa de voioșie a vieților noastre, drama privirii în gol și a însingurării în comun – oare de ce mă gândesc la atmosfera din vagoanele de metrou din orele de vârf, sunt iconologia unei sărăciri fără sens, a unei obsesii de mai bine fără Binele care este Hristos. A posti înseamnă tocmai să lucrezi menținerea ta în Rai. Să refuzi colaborarea în propria cădere. Să recapeți dumnezeiasca îndrăzneală sau îndrăzneala la Dumnezeu. Nu, postirea nu este doar a te așeza sau nu la masă, a cumpăra sau nu alimente.
Într-o lume a demisionarilor de la morală aleg să fiu Împăratul făpturilor lui Dumnezeu
Nu, postirea nu poate fi doar un NU majuscular. Ci o angajare responsabilă la Da. Da, sunt dispus să mă schimb în hainele de lumină ale Învierii prin aducerea aminte și lucrarea curată cu harul Botezului de care m-am învrednicit. Da, mă angajez bucuros în a-mi pocăi păcatele, știind că plângerii amare din scaunul Spovedaniei îi urmează dulceața Euharistiei. Da, postesc ca să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos nu doar cu foame și sete fără Dumnezeu. Da, într-o lume a îmbogățiților de conjunctură ori a demisionarilor de la morală eu mă vreau iarăși „împăratul tuturor făpturilor pământești ale lui Dumnezeu“ alungând din felul meu de a fi „sfătuirea cea fără de lege“. Pare că mă tânguiesc prea mult? Nu îndestul. Postirea aceasta înseamnă: a te pocăi dintâi necesar și apoi îndestul, adică fără răgaz. O cântare de la Laudele Utreniei acestei Duminici reține pentru noi gândul lui Adam: „…și cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfășurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua ajutor? Ci Tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmașului iarăși mă cheamă și mă mântuiește“. Astfel postirea devine chemarea lui Dumnezeu din om ca prin pocăință și nevoință să schimbe haina de lut în haină de lumină. Postind suntem vameși întorși îndreptați acasă. Fii risipitori pentru care, odată întorși, vițelul cel îngrășat se cere junghiat. Postind suntem în plină judecată și milă a lui Dumnezeu.
(Conf. univ. Constantin Necula, sursa: Ziarul Lumina)