Duminica a X-a după Rusalii: Vindecarea lunaticului

Avem credință în Dumnezeu, dar nu avem încredere în El! Sfânta Evanghelie de duminică ne pune în față neputința, nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza aceasta atunci când ieșea luna.
De aceea, cei care au această boală se numesc și lunatici. De ce se întâmpla așa? Pentru că diavolul dorea să îi determine pe oamenii în necaz să blesteme pe Dumnezeu și făptura Lui.
Lipsa postului și a rugăciunii – cauza nereușitelor noastre. Ați văzut și vindecarea de către Mântuitorul Hristos a muțeniei și a surzeniei. Ce face tatăl când are probleme? Ca un părinte iubitor, se preocupă de copilul lui. Aleargă cu el pe la doctori, aude de Hristos; n-ajunge la El, ajunge la Apostolii și ucenicii Săi. Aceștia nu-l pot vindeca.
Hristos îl vindecă. Apostolii comentează după aceea, se răzvrătesc puțin și zic așa: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă putere să facem vindecări, să facem minuni. Ne-ai spus că vom face chiar mai mari minuni decât Tine. Și iată, a venit la noi și noi nu l-am putut vindeca. De ce?”.
Atunci Mântuitorul Hristos le spune: „Acest soi de demoni nu pot să iasă decât cu post și rugăciune. N-ați postit destul și mai ales, nu v-ați rugat îndeajuns, drept pentru care n-ați putut să-l vindecați, n-ați putut să izgoniți pe demoni din el”.
Iată explicația multor nereușite ale noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat de ajuns, n-am avut credință de ajuns. Și atunci, Mântuitorul Hristos zice: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, cu această putere a credinței voastre veți putea muta și munții”.
Un grăunte de muștar pus în palmă abia îl vezi, așa este de mic, de aceea și Mântuitorul Hristos îl ia ca termen de comparație. Altădată, însă, ne spune că din grăuntele acesta de muștar așa de mic crește un copac așa de mare, încât păsările vin și își fac cuib în el, iar bătrânii se adună sub el la umbră și stau la sfat.
Credem în Dumnezeu, dar credem în tot ce a zis El? Mântuitorul Iisus Hristos, dacă ne gândim, în istoria pe care Sfânta Evanghelie ne-o relatează, a făcut lucruri mari din lucruri mici, din lucruri neînsemnate.
De exemplu, ce este mai necinstit decât scuipatul? Dacă vrei să jignești pe cineva, îl scuipi. Mântuitorul ce a făcut? A scuipat. Unde? În praf. Scuipatul și cu praful au făcut noroi. Și ce a făcut? A luat și a uns ochii unui orb din naștere. Și orbul din naștere a văzut.
Iată cum lucrează Hristos cu lucruri neînsemnate. Și avem în Sfânta Evanghelie o lucrare a lui Dumnezeu cu lucruri neînsemnate, cărora Dumnezeu le dă valoare. Și noi părem neînsemnați, dar valoarea sufletului nostru face ca noi să fim însemnați, oameni însemnați, oameni deosebiți.
Prezența noastră în biserică pare neînsemnată, dar înaintea lui Dumnezeu este însemnată. Dumnezeu, vrând să arate importanța răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi și numără pașii noștri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim…”.
Noi, oamenii, suntem așa de puternici înaintea lui Dumnezeu, încât ne permitem să ne comparăm cu heruvimii, adică cu cetele acelea îngerești care folosesc lui Dumnezeu spre lauda Lui. Iar îngerii își acoperă cu aripile ochii lor, ca să nu vadă. De ce? Pentru că mare este măreția Tainei.
La această Taină noi participăm la prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Acestea sunt foarte cunoscute de noi, predicăm despre ele de ani de zile, se vorbește despre ele în toate cărțile pe care le citim. Cu acestea s-au hrănit moșii și strămoșii noștri.
Întrebarea este dacă noi, oamenii zilelor noastre, mai înțelegem aceste lucruri și dacă luăm cuvântul lui Dumnezeu cu credincioșie. Hristos, în Evanghelie, a zis: „De veți avea credință măcar cât un bob de muștar, adevărat grăiesc vouă, puteți muta și munții”. Credem toți în Dumnezeu, dar credem și în cuvântul acesta, credem în tot ce-a zis El?
Încrederea dă putere
Vă povesteam odată că unul s-a dus deasupra unei prăpăstii, a unui râu mare și a întins o funie dintr-un copac pe malul celălalt. El se ocupa cu echilibristica la circ. A luat o roabă și a mers pe funia aceea cu roaba. Oamenii priveau uimiți la el. Au venit tot mai mulți. El a pus, prima dată, un pietroi în roabă. Și a întrebat mulțimea: „Credeți voi că pot să trec eu cu roaba și cu bolovanul?”. Toți au zis: „Da”. A trecut și s-a întors.
Apoi a mai adăugat încă un bolovan: „Dar cu doi bolovani, credeți că mă duc și mă întorc?”. Mulțimea a răspuns: „Da”. S-a dus și s-a întors. Mergea așa pe funie și pericolul era mare. Și a făcut așa de încă vreo câteva ori și oamenii spuneau: „Da”. Apoi s-a întors, a răsturnat roaba cu pietre și a zis: „Să vină unul dintre voi, să se urce în roabă, ca să merg cu el și să mă întorc”. N-a venit nici unul.
Toți au avut credință când nu era vorba de ei, dar când a fost vorba de ei n-au mai avut încredere.
Încrederea dă putere. Toți credem în Dumnezeu. Puțini sunt cei care nu cred; și aceia au mintea așa, întunecată și nedefinită, nu știm ce e în mintea lor și nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puțini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ținem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui și ale sfinților Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.
Toți sau aproape toți ne legăm de ceva, de puțin, de câteva pale de fân, de câteva cuiburi de cartofi. De ce? Pentru că avem credință în Dumnezeu, dar n-avem încredere în Dumnezeu. Și încrederea dă putere.
În ultimii am botezat nouă persoane adulte, două dintre ele acum, de curând, astă vară. Am făcut baptisteriu, ați văzut, ca să-i afundăm, să vedem cum se făcea și cum trebuie să se facă Botezul prin afundare. Aceste persoane au mărturisit ce au simțit la Botez. Noi, care ne botezăm de copii în chip obișnuit, nu simțim sau simțim, dar nu putem da mărturie. Dar aceștia au dat mărturia lucrării lui Dumnezeu asupra lor în momentul acela, puterea lui Dumnezeu lucrătoare în ei. Iar această putere se continuă în lucrarea ei, pentru că Dumnezeu este veșnic și se îngrijește permanent de noi.
Cuvintele Evangheliei sunt adevărate. Dacă sunt adevărate și probate, înseamnă că, pentru că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine…”, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ce se întâmplă Duminica cu fânul nostru.
Din cauza neîncrederii noastre, noi în loc să vorbim despre puterea rugăciunii, despre rugăciunea minții, despre trăirea în Iisus Hristos, despre lumina taborică, noi, la două-trei duminici, trebuie să amintim oamenilor că nu-i bine să mergem la târg Duminica, că nu-i bine să lucrăm Duminica, că nu-i bine să facem nunțile așa, că nu-i bine să facem botezurile așa, că nu-i bine să mergem la vrăjitori, adică lucruri așa de mici, în detrimentul lucrurilor importante.
Sunt așa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru asta ar trebui să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica are cap pe Hristos și Hristos este fără de greșeală.
Avem puterea să renaștem din cenușă. Mai citim în Evanghelie, spre sfârșitul ei, că s-au întristat ucenicii. De ce? Pentru că Hristos le-a spus că urmează pentru El o perioadă, un moment dur, în care oamenii îl vor toca mărunt.
Și mai grav – tâlcuiesc Sfinții Părinți – că vreme de generații, secole și iată, până în zilele de astăzi, Hristos este răstignit, bătut și scuipat prin faptele oamenilor.
Avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaștem din cenușă
La nici 2 kilometri de noi, acum 356 de ani a existat o localitate, care avea peste 20.000 de locuitori. Vălenii de Munte are 10.000 și un pic. Închipuiți-vă un oraș încă o dată cât Vălenii de Munte, care exista acolo, nu ca un oraș, ci ca o așezare. Turcii au măcinat această populație. I-au omorât. Spune istoria că numai 9 familii au scăpat, au trecut dealul și au făcut bisericuța din lemn – de unde și-or fi adus-o – care era în cimitir și este și acum. Acum sapă râul pe acolo și ies oseminte continuu, continuu… .
Dar morminte de peste 4.000 de ani. Cunoașteți că romanii, când au cucerit Dacia și în toată stăpânirea lor, n-au pătruns decât până la Drajna. Partea aceasta de populație, de aici – dinspre noi și de la noi – e populație neaoșă, a strămoșilor noștri.
Asta înseamnă că avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaștem din cenușă. La 9 familii, înseamnă că aveau cam o sută de persoane. O sută de persoane prima dată au făcut o bisericuță și au luat măsuri ca să o demonteze repede și să o urce la munți, atunci când veneau iarăși să-i zobească.
Nu mai trăim vremurile acelea. Acum suntem oameni liberi, putem veni la biserică… .
Avem această convingere că dumneavoastră, cei de față, înțelegeți acestea. Înțelegeți că trebuie să facem ceva. O să citim din Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, ce s-a făcut la un moment dat când totul s-a pierdut, nu mai era nimic.
Ezdra, spre exemplu – și citim în carte asta – zice că a găsit, prin fundul unei lăzi, Legea. Nu mai aveau Lege. Și au scos de acolo Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu, scrise pe sul. Și au început să reamintească poporului.
Asta trebuie să facem și noi astăzi. Trebuie să scoatem la lumină, nu Evanghelia, că o avem toți în casele noastre, în Sfânta Scriptură, ci siguranța Evangheliei, trăirea Evangheliei, dorința ca să lucrăm fapta cea bună.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin. (Pr. Nicolae Tănase, Doxologia.ro)