Duminica a IV-a din Post

„Iară fariseii grăiau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli” (Mt. 9, 34; Lc. ll, l5).
Despre post și despre patima defăimării.
Precum după sfârșitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostașul curăță armele sale și își pregătește calul său de război, lucrătorul de pământ își ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată și luptătorul se gătește pentru arenă, așa și noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostașii să curățim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuțim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer și precum luptătorii să ne gătim pentru luptă.
Căci creștinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaș, un luptător și un călător. De aceea zice și Apostolul Pavel: „Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, ll-l3).
Dacă ești tu luptător, trebuie să pășești pe locul luptei dezbrăcat; dacă ești ostaș, trebuie să te arăți la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putință amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat și înarmat?
Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumești și vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului și vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei și a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, și să fim înarmați din toate părțile, pentru ca să nu putem fi răniți de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii și pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune și sădește plantele cele frumoase ale înțelepciunii, și atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ.
Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăși se va ascuți; pregătește-te de călătorie la cer, pășește pe calea cea aspră și îngustă, căci cel subțiat prin post poate mai ușor să treacă prin ușa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o liniștești, valurile poftelor celor fără rânduială să le domolești, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuințezi toată prevederea și vei fi un cârmaci duhovnicesc.
La toate acestea postul ne dă prilej și învățătură. Eu însă înțeleg nu postul cel obișnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă și înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.
Așadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar și să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum și în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. l8, l0 și urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deșert în casa sa, pe cand vameșul, care nu postise, l-a întrecut.
Ninivitenii au postit și iarăși au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar și jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însușiri a avut postul ninivetenilor și prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare și îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viața lor. De unde știm aceasta? De la însuși profetul. Când el vorbește despre mânia lui Dumnezeu și despre postul ninivetenilor, și despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată și temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, l0).
Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare și purtarea hainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Așadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea viețuirii lor au scăpat de primejdia cea mare și iarăși au împăcat pe Dumnezeu.
Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărginește postul său numai la a nu mânca, acela necinstește postul mai mult.
Tu postești! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ți milă de dânsul; când vezi un vrăjmaș, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ține ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare și necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă și ochii și urechile, picioarele și mâinile și toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă și de lăcomia câștigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă și cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor.
Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vatămă postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ți lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă și urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile și vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculți vorbele cele mincinoase” (leș. 23, l). încă și gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de rușine și de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca niște fiare sălbatice sfâșiem numele cel bun al fraților noștri?
Defăimătorul, într-adevăr, sfâșie și mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbește Pavel, când zice: „Iară de vă mușcați unul pe altul și vă mâncați, căutați să nu vă mistuiți unul de către altul” (Gal. 5, l5). Deși nu ai înfipt dinții tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai mușcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ți-ai pricinuit ție însuți, lui și multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneț, căci cunoaște un tovarăș al păcatului său; de este el un drept, acum ușor se va amăgi întru mândrie și prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine.
Tu ești vinovat încă și prin aceea că numele lui Dumnezeu se hulește; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinstește, așa prin descoperirea păcatelor El se defăima și se necinstește. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de rușine și totodată mai învrăjmășit asupra ta.
Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbește adevărul. Nu, nu este așa; căci și aceea este o călcare de lege, când cineva vorbește asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat. Fără îndoială și fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameșul și totuși aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice.
Dar poate tu voiești să îmbunătățești pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voiești aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuiește-l îndeosebi, povățuiește-l, mângâie-l.
Arată păcătosului că tu îl iubești, dovedește-i că numai din îngrijire pentru dânsul și pentru că voiești binele lui, iară nu spre a-l rușina, pomenești păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste și prietenie, fără să te rușinezi a face toate, dacă ținta ta este de a-l face mai bun. Așa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuși, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare.
Fă și tu așa și arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul și a te interesa ele îmbunătățirea lui. Dar sfătuirea mea nu privește numai pe aceia care vorbesc rău de alții, ci și pe aceia care aud niște asemenea vorbe. Pe acești din urmă îi sfătuiesc eu a-și astupa urechile și a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăiește rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. l00, 5).
Voiește cineva să-ți spună ceva despre altul, zi-i: dacă voiești să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voiești să vorbești rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos?
(Sursa: Doxologia.ro)