Duminica a IV-a din Post, vindecarea fiului lunatic

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor, numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el mai este pomenit în fiecare an la 30 martie.
Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârșit Mântuitorul Iisus Hristos, și anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală și a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.
Slăbirea credinței întărește lucrarea diavolului asupra omului
Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon și cât de puțină credință a găsit la tatăl acestuia. Multă suferință, pe de o parte, și puțină credință, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: „Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut”, S-a tulburat pentru că știa pricina nevindecării copilului, și anume credința slabă a tatălui și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuși, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărțit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alții se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toți cei slabi în credință: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”
Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbește credința în popor. Cu cât slăbește mai mult credința în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferință, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credință când suferă se revoltă sau hulește pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.
Mustrarea Domnului nu înseamnă micșorarea milei Lui față de om
cât de cumplită era suferința copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Aduceți-l la Mine”. Deci chiar și atunci când mustra pe cei slabi în credință, Iisus rămânea totuși în starea de iubire față de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul în suferință. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinței copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Acest „dacă poți face ceva” exprima o credință slabă și o speranță firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede”.
În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii care asculta. Atunci tatăl copilului și-a recunoscut vina, adică puțina lui credință, și căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credința lui slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței sincere, a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”.
Pocăința și multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav
În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credință suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință pentru că avea credință puțină, sau credință amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele „Cred, Doamne” arată dorința lui de a-și întări credința. În sfârșit, cuvintele lui „ajută necredinței mele” confirmă o dată în plus pocăința și smerenia lui. El nu a zis: ajută credinței mele puține, ci, din smerenie, a numit puțina lui credință chiar necredință. Îndată după ce a îndreptat duhovnicește pe acest tată necăjit, întărindu-l în credință, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: „Ieși din el și să nu mai intri în el”. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic și l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.
Tatăl compătimitor devine glasul suferinței copilului robit de un duh rău
Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorința acestui tată sărman care nu a zis: „ajută pe copilul meu” sau „fie-Ți milă de el”, ci a zis „ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Deși suferea doar copilul, toată suferința lui se transfera și tatălui său. Întreaga suferință a copilului era împărtășită și de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței acestuia care era chinuit de un duh mut și surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte și credința puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos și liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și puțina lui credință, cât și de copilul pe care îl eliberează de duhul mut și surd. Astfel, toți cei prezenți au văzut iubirea milostivă și vindecătoare a lui Iisus.
(Sursa: Ziarul Lumina)