Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prăznuirea liturgică a Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra a Marelui Post, deși Biserica, atât în Răsărit, cât și în Apus, i-a statornicit ziua de prăznuire pe 30 martie, este întâlnită episodic în secolul al XIII-lea și nelipsită începând cu secolul al XV-lea. Această consacrare este motivată și de faptul că lectura Scării, odată cu începutul Postului Mare, a devenit nelipsită în mănăstiri și în bisericile parohiale.
Viața Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă de mai mulți autori, păstrându-se mai multe variante, printre care: cea a monahului Daniil din Mănăstirea Rait, contemporan cu sfântul; o alta alcătuită de un monah anonim din Sinai, după moartea sfântului, apărută sub numele Povestirile; și o alta, inclusă în Felurite povestiri despre Sfinții Părinți din Sinai, în număr de 40, atribuită monahului Anastasie, din obștea mănăstirii.
A intrat în monahism la vârsta de 16 ani, ca ucenic al părintelui Martirie, din Muntele Sinai. La vârsta de 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea avvei Martirie, Sfântul Ioan s-a decis să urmeze calea eremitică. Așa se face că, potrivit monahului Daniil Raiteanul, la 35 de ani, Sfântul Ioan Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai. În acea perioadă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.
Chilia în care s-a retras a fost ridicată cu ceva timp înainte, din porunca împăratului Justinian, în cinstea Maicii Domnului, pentru a fi locuită de călugării aflați la poalele Muntelui Sinai, după cum afirmă Procopius (De Aedificiis, 1.5). Regimul său de viață era foarte auster. Din cuprinsul Scării reiese că și-a supus trupul și sufletul celor mai aspre nevoințe. Prin contemplare și rugăciune a dobândit curățenia inimii și experierea prezenței lui Dumnezeu și a îngerilor. În această atmosferă duhovnicească se întreținea cu citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, ajungând unul dintre cei mai învățați monahi ai timpului său. De aici și supranumele de Scolasticul (învățătorul).
După 40 de ani petrecuți în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină – ca egumen – în chinovie. Sfântul Ioan nu a condus foarte mult timp mănăstirea, revenind la viața anahoretică. În locul său l-a lăsat egumen pe fratele său Gheorghe, căruia i-a prorocit că va muri la mai puțin de un an după moartea sa; profeție care s-a adeverit.
Sfântul Ioan Scărarul a murit în anul 680. În acea perioadă, mulți monahi din Orient au venit să viețuiască în Peninsula Sinai din cauza amenințării arabe și, odată cu ei și Gheorghe, fratele său, devenit episcop de Sinai. De altfel, el a fost primul episcop care s-a mutat din Faran la mănăstire.
Scrierea fundamentală a Sfântului Ioan, Scara, zugrăvește, pe de o parte, modul său exemplar de a gândi și de a trăi, iar pe de alta, sintetizează principiile vieții creștine. Profunzimea exegezei acestui urcuș duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor trăiri dobândite în isihie prin stăruință, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere și rugăciune.
Scara este structurată în 30 de trepte. Ea ne prezintă treptele fericirii duhovnicești, pe care suntem chemați cu toții să le urcăm, așa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o. Numărul treptelor este simbolic, dar are și un adânc înțeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate.
El clasifică treptele Scării astfel: 1. retragerea – presupune ieșirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. despătimirea– constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea – maică a despătimirii; 4. ascultarea – fereastra prin care poți vedea dincolo de sine; 5. pocăința – o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoință și suferință; 6. gândul la moarte – darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veșniciei și perspectiva infinității; 7. fericita întristare – dorul intens după viața în Dumnezeu; 8. mânia – tulburarea sufletului; 9. ținerea de minte a răului – îngustează sufletul; 10. clevetirea – surpă iubirea; 11. flecăreala – catedrala slavei deșarte; 12. minciuna – fiica multei vorbiri; 13. trândăvia – moartea tuturor virtuților; 14. lăcomia – maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) – începutul învierii celei de obște și al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia – închinarea la idoli; 17. nesimțirea – breșa dintre trecut și prezent; 18. somnul – îngroșarea minții; 19. privegherea – subțierea spiritului; 20. frica – nedesăvârșirea în iubire; 21. slava deșartă – vânătoarea virtuților; 22. mândria – închipuirea de sine; 23. hula – gândurile vrăjmașilor; 24. blândețea – contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. smerenia – poarta Împărăției lui Dumnezeu; 26. discernământul – curățenia inimii; 27. isihia – calea rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea – maica virtuților; 29. nepătimirea – moartea întru înviere a sufletului; 30. credința, nădejdea și dragostea – amplitudinea cunoașterii și trăirii duhovnicești.
Omul ajuns în vârful scării se simte eliberat de patimi și încărcat de pacea divină, iruptă din iubirea lui Dumnezeu.
Impactul pe care l-a avut Scara se reflectă și în iconografie, motivul „Scării” fiind preluat atât în zugrăvirea bisericilor (dintre care în țara noastră se disting frescele de la Mănăstirile Râșca, Sucevița, Pângărați și Hurezi), cât și în gravuri și miniaturile manuscriselor. Cea dintâi traducere în românește a Scării, cu titlul de Leastvița, aparține Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei și a determinat pictarea ei la ctitoria ștefaniană „Sfântul Ilie” din cartierul sucevean cu același nume.
Sintetizând conținutul Scării, iconografia reprezintă o scară la al cărei capăt de sus așteaptă Hristos, pentru a-i primi pe cei care au reușit să urce scara virtuților spre Împărăția Cerurilor. De-o parte și de alta a scării – de multe ori asociată scării din viziunea lui Iacov (Facerea 28, 12-13) – sunt reprezentați îngerii buni ce îi ajută pe nevoitori, dar și duhurile rele care încearcă să îi tragă în jos sau să îi săgeteze, pentru a-i determina să renunțe, indiferent cât de sus au ajuns. Nu lipsesc nici cei reprezentați căzând de pe scară. Simbolul scării este de fapt viața fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conștiinței prin curățirea de păcate.
Pentru viața sa îmbunătățită și pentru darul facerii de minuni cu care a fost înzestrat, Sfântul Ioan Scărarul a ajuns să fie considerat, încă din timpul vieții, drept un pustnic sfânt și iubitor.
O frescă din biserica Mănăstirii Sinai îl prezintă cu un nimb pătrat, ceea ce sugerează fie că a fost pictat în timpul vieții, fie imediat după moarte. Poate, de asemenea, să fie și o sugestivă trimitere la Lumina lui Hristos, Care luminează în cele patru colțuri ale lumii. Chiar dacă acest nimb neobișnuit pare să nu sugereze neapărat sfințenia, el indică totuși înalta autoritate de care se bucura. Cea mai veche icoană existentă care îl reprezintă pe Sfântul Ioan cu un nimb rotund datează din secolul al X-lea, fiind o miniatură într-un manuscris.
Sfântul Simeon Noul Teolog a descoperit Scara în biblioteca tatălui său, un laic din aristocrația secolului al X-lea.
Scara a fost și este considerată crucea fiecărui om. Iar urcușul Crucii ne încredințează de adevărul că viața omului trebuie să fie un urcuș continuu în Dumnezeu.