Omul credincios are conștiința omniprezenței lui Dumnezeu și a dependenței sale totale de El. Relația cu Dumnezeu este fundamentală pentru viața creștină. Dumnezeu este „Vistier al bunătăților” pe care le revarsă în sufletele însetate de comuniunea cu El. Primind putere dumnezeiască, credinciosul poate la rândul său să realizeze imperativele morale și să tindă la desăvârșire. Slăbirea relației cu Dumnezeu slăbește forțele sufletești și puterea de realizare morală. Moralitatea, în afara relației cu Dumnezeu este o problemă relativă; ține de nivelul de educație, de rigorile impuse în plan personal, de respectul de sine…Judecând moralitatea vremii numai după nivelul infracțional aflat în creștere și după comportamentul în societate, trebuie să recunoaștem că pentru mulți, relația cu Dumnezeu este doar la nivel declarativ.
În Duminica a 34-a după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii, în toate bisericile ortodoxe se citește o frumoasă pericopă evanghelică, din Evanghelia după sfântul evanghelist Luca (Luca 15,11-32). Această pericopă este o parabolă pe care a rostit-o Domnul Iisus în ultimele luni ale propovăduirii Sale. Ea pune în lumină mai multe aspecte ale vieții spirituale: în primul rând ne arată consecințele îndepărtării de Dumnezeu și a irosirii darurilor primite de la El. În al doilea rând Domnul vrea să cunoaștem că nu-I este indiferentă această situație. Dumnezeu vrea ca omul să se ridice din căderea sa și chiar aleargă pe drumul reîntoarcerii, în întâmpinarea lui. În sfârșit, parabola atrage atenția asupra unui mare pericol, anume arată starea sufletească a celui din inima căruia lipsește iubirea.
Și a zis: Un om avea doi fii. ” Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrănări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. ” Insa el, răspunzând, a zis tatălui său: lată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.
Mezinul care a plecat departe de tatăl său îl reprezintă pe omul ce se îndepărtează în mod deliberat de Dumnezeu, crezând că astfel v-a putea să fie fericit. Averea primită și pe care a risipit-o în plăceri vinovate, din pilda talanților (Duminica 16-a după Rusalii) cunoaștem că poate fi constituită din: darurile naturale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, sau din bogățiile pământești pe care trebuie să le administrăm spre a-i îmbogății (milui) pe cei în lipsuri, sau poate fi Evanghelia – cuvântul lui Dumnezeu sau credința cu care semenii noștri trebuie câștigați pentru împărăția cerului, sau din darurile Duhului Sfânt care rodesc în lucrarea sinergică cu omul. Toate acestea pot fi considerate talanții dumnezeiești, averea cu care am fost miluiți și fiecare credincios trebuie să fie conștient că ceea ce a primit trebuie înmulțit în vederea mântuirii și nu risipit. Istoria umanității, precum și istoria universală a Bisericii creștine ne arată că toată această avere a fost risipită atunci când a fost administrată fără Dumnezeu și ce consecințe grave a avut această pierdere.
Foamea de care suferă tânărul risipitor, simbolizează uscăciunea spirituală de care are parte cel ce se îndepărteză de Dumnezeu. Înfometarea îndelungă are drept consecință, moartea. Singura pâine care astâmpără foamea spiritulă și de care au parte din belșug slugile Domnului este pâinea cerească-Sfânta Împărtășanie.
În inima fiului risipitor nu s-a cuibărit însă deznădejdea, el „și-a venit în sine”, amintindu-și de binele din casa părintească și a găsit resursele interioare de a se întoarce din rătăcirea sa. Ce mult înseamnă să te unești și să crești în Hristos din fragedă copilărie! Ce mult contează ca în casa părintească să fie adevărată viețuire în credință ! Mulți dintre cei rătăciți în căutarea fericirii ar reafla drumul spre acea casă.
Simpla prezență pe drumul reîntoarcerii, motivată de regretul pentru păcatele săvârșite, îl fac pe Dumnezeu să iasă înaintea celui ce se pocăiește și să reverse iertare și milă. Pocăința este un rod al harului. Din păcate prea mulți nu recunosc harul revărsat asupra lor și se lasă pradă deznădejdii. De remarcat faptul că tatăl nu se mulțumește doar să ierte greșelile fiului său, ci îl încarcă de daruri. Domnul Iisus compară reîntoarcerea celui temporar pierdut cu o reînviere, arătându-ne prin aceasta că cel ce nu-și trăiește viața în Hristos este un mort viu.
În opoziție cu mezinul este fratele mai mare. În aparență cuminte și ascultător tatălui, el nu se bucură de reîntoarcerea celui considerat pierdut. N-a înțeles nimic din drama fratelui și din atitudinea părintelui său. S-a considerat doar neîndreptățit și a refuzat să participe la ospățul dat în cinstea acestui eveniment. El este chipului omului întunecat, pângărit de gânduri rele și lipsit de dragoste, care se crede mai bun decât cel de lângă el.
„Parabola fiului risipitor ne descoperă chipul Dumnezeului celui viu, Care „…așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16), și care se mâhnește pentru pierderea oricărui om și se bucură de îndreptarea celui din urmă păcătos. Ea are darul de a ne mângâia și de a ne întări credința, deoarece în măsură mai mare sau mai mică, toți ne aflăm în situația fiului rătăcitor. Sunt însă fericiți numai aceia care, asemenea mezinului din parabolă, au curajul de a-și recunoaște greșelile și de a-și pune toată nădejdea în îndurarea divină.”
Bibliografie: NATALIA MANOILESCU DINU, Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. 2, Editura Bizantină, București 2001, pag.109-116.
(Preot Dan Gheorghiță)
