Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) (Luca 19, 1-10)

Multe patimi înrobesc inima omului devenind piedică în calea urmării lui Hristos. Pofta de avere este una dintre cele mai grele. Din întâlnirea dintre Mântuitorul și tânărul dregător bogat (Matei 19,16-26; Marcu 10,17-27; Luca 18,18-27) reținem cuvintele Domnului: „…un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24). Ucenicii care auziseră aceste cuvinte grele, uimiți, au cerut lămuriri: „Dar cine poate să se mântuiască ?” (Matei 19,25). Și noi împărtășim aceeași temere: oare oamenii care au această patimă sau alte slăbiciuni mai mari decât voința lor, sunt condamnați la a nu se mântui? Da, din păcate cei răniți atât de grav de patimi nu mai pot face nimic. Însuși Domnul Iisus spune că „La oameni aceasta e cu neputință”, dar încurajator, ne întărește: „la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” ( Matei 19, 26). Pericopa evanghelică a Duminicii a 32-a după Rusalii (Luca 19, 1-10), ne oferă un exemplu concret despre neputința omului de a se mântui și despre puterea lui Dumnezeu de a-l mântui pe om.
Zaheu, „mai-marele vameșilor” (v.2) din cetatea Ierihon, era un om bogat. Nu dobândise multă avere prin muncă cinstită, ci prin abuz. Punându-se în slujba păgânilor cotropitori, el se angajase să strângă impozitele ce se dădeau Statului, iar legea îi oferea o mare libertate în ce privește modul în care aduna banii. Din atitudinea pe care o aveau concetățenii față de el, credem că sufletul său căzuse pradă iubirii oarbe de bogăție și lăcomie.
Cel care-și umple inima doar cu bogățiile acestei lumi îl scoate pe Dumnezeu din ea. Nu pot încăpea în aceeași biată inimă râvnita bogăție și necunoscutul Dumnezeu. Scoțându-L din inimă, omul se îndepărtează de Dumnezeu. Omul este cel care-L scoate pe Dumnezeu din inimă și tot omul se îndepărtează de El. Este important să conștientizăm că Dumnezeu nu se vrea scos din inimă și nu se îndepărtează El de om. Odată despărțiți cei doi se află într-o continuă căutare: omul rătăcește căutând împlinirea, iar Domnul îl caută pe omul pierdut ca un părinte îngrijorat pentru copilul său. Cel ce se îndepărtează de Dumnezeu se pierde. Un bun neaflat se consideră a fi pierdut. Un copil care nu mai ascultă de părinteștile povețe, spunem că s-a rătăcit, că s-a pierdut. Un drumeț fără călăuzire se pierde. Așa și omul fără Dumnezeu, ajunge un om pierdut. Din finalul pericopei evanghelice aflăm că lui Dumnezeu nu-I este indiferentă această rătăcire, scopul întrupării Domnului fiind căutarea, aflarea și mântuirea celui pierdut (Luca 19,10).
Bogatul Zaheu se afla și el pierdut din cauza poftei de avere. Așa rănit în suflet, neiubit de ai săi, l-a aflat Domnul; suit, comic, într-un sicomor. Dar cum l-a aflat? Cu dorința arzătoare de a-L cunoaște (v.3). Acestei dorințe, Mântuitorul a răspuns cu darul vindecării. Minunea s-a împlinit tainic în inima lui. În ce a constat minunea vindecării lui Zaheu ? În schimbarea lui interioară. Înțelegem acum cuvintele Domnului adresate ucenicilor uimiți: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18,27). Ce n-a fost cu putință lui Zaheu ca om, adică să vadă realitatea cu ochii înțelepciunii duhovnicești, a fost posibil prin puterea lui Dumnezeu. Zaheu cel mântuit (vindecat, trezit, aflat, regăsit), și-a dat seama că adevărata comoară la care trebuie să râvnească este împărăția cerurilor și nu la bogăția lumească, vremelnică. Domnul Iisus asemăna împărăția cerurilor cu o comoară îngropată într-o țarină, pe care un om aflând-o, a vândut tot ce avea și a compărat-o (Matei 14,44). Zaheu a aflat în prezența Domnului acea comoară și n-a precupețit nici un efort pentru a și-o însuși. Tot Domnul spune că acolo unde îți este comoara, acolo îți este și inima (Matei 6,21). Minunea săvârșită cu Zaheu constă în descoperirea clară a adevăratei comori, iar inima lui, visterie pentru comori,
a râvnit-o.
Modelul lui Zaheu este tot mai rar întâlnit în societate. Cu mintea abătută de falsele valori ale acestei lumi întunecate, omul rătăcește căutând fericirea. Domnul îl caută și-l află, dar ca minunea să se poată împlini este nevoie ca să existe dorința de a-L cunoaște.
(Preot Dan Gheorghiță)