Dulce Românie…

Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când ești nevoit să ajungi din punctul A în punctul B, într-un interval de timp rezonabil, și drumul cică european pe care te miști zilnic e blocat. Pe kilometri întregi. Că, nah, a fost un accident. Că s-a găsit un zmeu să zboare prin aer cu tigaia la volanul căreia se crede invincibil. Și stai în trafic rumegând nervi. Fumând țigară de la țigară. Că nu avem o șosea ca lumea. Cu patru benzi. Ca la oameni. În producerea unui accident pe primul loc e prostia unora. Plus aroganța. Pe al doilea e infrastructura proastă. În secolul vitezei. Când alții au până și rețea de încălzire a autostrăzilor. Să nu-i ia iarna pe nepregătite, ca pe minunații noștri conducători.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când ai de mers la diverse instituții. Să duci hârtii. Să aibă unii ce plimba prin birouri. Sau să plătești. Să aibă unii ce „administra”. Și nu ai unde parca. Dacă te mai duci și dimineața la prima oră și nu ești vreun maestru yoga expert în levitație, te-a luat naiba. Consumi un rezervor de motorină plimbându-te în cerc și vânând un loc în care să-ți lași mașina. Cât de cât regulamentar. Că apoi, ca adevărați ninja, apărând de prin boscheți, vin tot felul de oameni ai legii și te amendează. Când îi întrebi unde să parchezi îți răspund că nu e treaba lor. Așa este. Nu e a lor. E a celor care dau legi, dar nu asigură și condițiile de aplicare. Dar lasă că vor fi votați în continuare. Pe eternul „vom face”. Ce bine îmi pare că vă luați țeapă după fiecare vot. Că nu vă învățați minte naibii odată.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când auzi tot felul de știri și comentarii la radio, în care unii acuză o anumită parte a poliției că a ținut în brațe un pedofil. Că așa e la noi. Vinde doar senzaționalul. Și așa nici o breaslă nu se bucură de încredere. Cum va fi atunci când fără să judecăm vom pune ștampile care nu se vor mai putea spăla vreodată? Că pare sau nu pare așa, nu știu. Nu sunt suficient de informat ca să-mi dau cu părerea. Doar constat un fapt. Așa e și atunci când moare cineva în spital. Medicii devin brusc felceri. Toate formele de viață încep să urle că întreg corpul medical e plin de șpăgari și criminali cu sânge rece. Că atât știu să facă. Să generalizeze. Fără să-și vadă propriile limitări de specialiști în nimic.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când vezi panouri publice antivaccinare. În ciuda morților. În ciuda pericolelor reale. În ciuda epidemiilor. La fel. Toate formele de viață se prind cu mâinile de buci și sar în sus. Că știu ele mai bine. Precizez că „formă de viață” este un termen care nu se vrea jignitor. Nu am timp, nervi și nici interesul de a polemiza. Îmi e prea lehamite de câtă „dulceață” am mestecat până acum. Așa că luați-vă părerile și îndesați-vi-le în ce orificii vreți. Eu nu dau doi bani pe ele.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când auzi că în „provincie” a fost un miting al șoferilor. Pentru ca autoritățile „competente” să repare un drum plin de gropi. Ce s-a întâmplat? Au fost sfătuiți să înceteze. În caz contrar, vor intra cu jandarmii în ei. Asta în timp ce în marea capitală europeană au loc mitinguri care blochează drumuri și piețe întregi fără ca autoritățile să ia vreo măsură. Și nici miticii nu au avut autorizație. Dar, nah, ei manifestau pentru respectarea legilor. Comic, nu? Țara celor care au gura mai mare. Pentru nimic. Pentru utopii. Sau pentru suma potrivită.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când vezi medici în stradă. Trăgând semnale de alarmă și cerând ajutor pentru ca medicina primară să poată supraviețui sub guvernarea asta care a făcut din japca la buzunare singurul mod de a colecta bani la buget. Bani care nu se regăsesc în ceva vreodată. Vă mai aduceți aminte de taxa de mediu? Ce au făcut cu banii care s-au strâns? Nimic. Apa, aerul și fraierul. Eterna poveste. Tot felul de forme de viață au dreptul de a cere orice. Medicii, atunci când au îndrăznit să miște în front, ce au primit? Abuzuri de la conducerea centrală. Că așa s-a decis. Ca de pe o zi pe alta, până la ora 14 să se încheie semnarea actelor adiționale. Fără să anunțe în prealabil, cum era normal, că doar sunt instituții ale statului, publice, plătite de contribuabili cu drepturi, un interval decent. Nu. De pe o zi pe alta. Decizii luate, nu-i așa?, „noaptea ca hoții”. Când o mare parte din corpul medical te anunță pe cale oficială că are anumite probleme, tu ce faci? Îi bagi pumnul în gură. Ca atunci când am semnalat că nu funcționează sistemul lor integrat de sute de milioane de euro. Ce au făcut? Au ieșit public și au anunțat cu nesimțire că sistemul funcționează cu mici întârzieri. Da. De 24-48 de ore. Mai rău ca la cfr. Dar asta e soluția. Șpițul în bot ca la ultimul câine vagabond care îndrăznește să latre un pic. Pe de altă parte, câinele e costeliv, lipsit de testosteron și nu are dinți să muște. Și mai ales, e singur. Ia să fie o haită turbată, flămândă și unită. Să vezi atunci dacă mai merge cu șpițul abuziv.
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când vorbești cu tinerii. Studenți sau nu. Inteligenți sau nu. Când toți îți spun că își văd viitorul peste hotare. Și bine fac. Pentru că e singura lor șansă de a trăi. De a se dezvolta. De a se bucura de viață și de a fi plătiți corect. De a nu fi mulși zilnic de te miri ce norme de aplicare ale unui cod fiscal care bucură doar asistații. Că tot se dau unele forme de viață inteligente și patrioate în mediul online, căutând proiecte de țară, le propun eu unul. Un proiect care să oprească exodul viitorului. Exodul tinerilor. Nu vă mai dați naibii afară copiii din țară!
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai atunci când auzi ambiții de genul „să construim cea mai mare catedrală din Europa”. Mujici cu ifose. De ce naiba nu vreți să construiți cea mai mare clinică medicală din Europa? Să nu mai muriți cu zile ca vitele la jug. Nu. Nu vă place. Atunci să nu vă mai aud. Să mergeți acolo să vă tratați. Prin exorcizare. De infarcte. De epilepsie. De tuberculoză. De cancer. De râie. De paralizie. Și să vedem apoi câți dintre voi își vor lua patul și vor umbla și câți își vor lua o frumoasă masă de necropsie. Trăiți, băh! Nu mai pupați moaște. „Să nu îți faci chip cioplit”. Sună cunoscut?
Dulce ca mierea e senzația pe care o ai când te uiți în jur. În minunata societate care din păcate locuiește plaiurile astea atât de frumoase. Nemeritându-le. Superstiții. Speculă. Țepe. Trăit la pont. Mâna întinsă. Drepturi și pretenții. Acceptarea senină a oricărui abuz. Educație nu. Sănătate nu. Infrastructură nu. Viitor nu. Un continuu ritual al burților goale și capetelor seci. Manipulabili. Abuzabili. Amendabili. Oricând și de către oricine.
Cu adevărat dulce ca mierea e glonțul patriei!