Pictorul Vasile Hutopilă, unul dintre cei „58 de artiști plastici câmpulungeni”, prezentați în albumul cu acest titlu semnat de soții Otilia și Vasile Sfarghiu, nu este un nume cu rezonanță doar în perimetrul bucovinean.
„Cel mai mare judecător al artei este publicul”
Vasile Hutopilă, care aparține celei mai enigmatice comunități carpatine, cea a huțulilor, a cărei identitate misterioasă se ascunde încă sub mantia albă a ceții care acoperă pădurile ce leagă Bucovina cu Maramureșul și continuă, dincolo de frontieră, în Ucraina, și-a conturat profilul artistic cu timiditatea și modestia caracteristică zodiei Peștilor, căreia îi aparține.
Pictorul, cu obârșia în Izvoarele Sucevei, care l-a cunoscut cu ani în urmă pe Traian Danileanu (absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Iași, unde a studiat cu profesorii Corneliu Baba, Nicolae Popa și Camil Ressu) și s-a format apoi sub aripa câmpulungeanului Mircea Rotaru (1927 – 2005, „un visător ireductibil, plutitor pe nori mereu mișcători”, un om cu preocupări multiple cu vibrații renascentiste – a realizat un telescop ale cărui lentile le-a șlefuit manual și, timp de cinci decenii, a imaginat și a proiectat un oraș al copiilor care, din păcate, a rămas fără finalizare constructivă), este convins că „cel mai mare judecător al artei este publicul”.
Treptele împlinirii sufletești
Vasile Hutopilă, care pare mereu învăluit într-o aură tainică resuscitând pe ecranul interior al celor care-au citit volumul „Stranii povestiri huțule”, de Casian Balabasciuc, imaginile spectrale ale acestor „oameni misterioși și discreți ca și locurile în care trăiesc”, „suspicioși și prudenți ca sălbăticiunile codrilor”, a purtat în suflet Bucovina și în Italia, acolo unde și-a căutat temporar norocul. Bucovina, care este cutia de rezonanță a simțirii și gândirii sale, l-a inspirat la Festivalul internațional de creație de la Santo Stefano di Rogliano, unde, pictând în fața membrilor juriului, a obținut Premiul I.
Nativul acesta dintr-o zodie de apă guvernată de planeta Neptun, visător, impresionabil și rezervat, cu mărturisită dispoziție introspectivă, și-a probat astfel măsura talentului cu care-a fost înzestrat. Dar nu către treptele succesului țintește el, ci către cele ale împlinirii sufletești.
Reconfigurează, cu o luminozitate aparte, discursul vizual al naturii Obcinilor Bucovinei
Sensibil la variațiile luminii (autor al unui „Autoportret” în nuanțe sepia care-l reprezintă în plină etapă de acumulare și consolidare interioară), Vasile Hutopilă reconfigurează, cu o luminozitate aparte, discursul vizual al naturii Obcinilor Bucovinei. Din itinerariul invocărilor sale cromatice nu lipsesc munții, pădurile și pajiștile („Toamnă în Bucovina”, „Peisaj cu fânar”, „Spre Deia”…), dar nici chipurile trăitorilor din aceste locuri („Moșulică”, „Femeie tânără”…).
Și nu lipsesc nici „jaloanele” sale sufletești și identitare, cum este „Casa bunicii”, „căsuța închegată din bârne de molid cojite, cu acoperiș de draniță” (cum scrie Casian Balabasciuc în povestirile sale huțule).
Fără vehemențe cromatice, dar cu vizibilă apetență și voluptate artistică, Vasile Hutopilă creează atmosferă și provoacă emoții pentru că reușește să surprindă și să reprezinte pictural duhul locului.
