Duhovnicul și duhovnicia

Perioada postului este menită să ne prilejuiască însănătoșirea puterilor noastre sufletești schilodite prin multele păcate. Având în vedere acest lucru, cum ar trebui, deci, să ne ocupăm de sănătatea noastră duhovnicească? La cine să mergem? Poate că de propriul suflet fiecare e capabil să aibă grijă, dar – să fim realiști – nici trupul nu-l poate vindeca oricine. Atunci, de patimi, bolile sufletului, cine poate să ne ajute să scăpăm? Răspunsul e simplu: de boală te scapă doctorul, iar, pentru suflet, acesta se numește părintele duhovnic.
Neajunsuri

În toată istoria vieții sale omul are de-a face cu greutăți și probleme de tot soiul. Nu e vorba aici numai de dificultăți materiale sau fizice, de lipsuri bănești ori boli trupești, ci și de probleme de ordin sufletesc, spiritual. Neajunsurile materiale sunt, în unele cazuri, extrem de pregnante, iar neplăcerile cauzate de acestea uneori sunt greu de exprimat pentru cineva care nu s-a confruntat niciodată cu așa ceva. Cu toate acestea există un soi de neajunsuri care se dovedesc mult mai chinuitoare și care fac viața mult mai grea. Există un soi de probleme ce înmulțesc urâtul vieții și care, de cele mai multe ori, sunt cauza acestui urât. Este vorba de neputințele sufletești. Există o vorbă în popor cum că e bine să avem sănătate, că apoi le ducem pe toate, iar vorba aceasta nu poate să fie mai valabilă ca atunci când e vorba de sănătate sufletească. Dacă omul e împovărat cu lipsuri materiale, poate chiar cu diverse boli, dar în suflet are pace și ordine, nimic nu mai e cu adevărat împovărător. Cele care dau fericire vieții sunt curățenia și liniștea sufletească, pentru că un om tulburat e un om nefericit indiferent dacă e îndestulat și sănătos.
Rădăcina răului din lume e în sufletele noastre

Având în vedere lucrurile menționate, putem afirma că ținta omului ar trebui să fie dobândirea păcii lăuntrice, ca, având-o pe aceasta, să poată depăși orice altă greutate a vieții. Cum se obține, însă, această pace?… Răspunsul îl găsim la cei ce și-au dedicat toată viața, toate eforturile, pentru realizarea acestui deziderat și l-au și împlinit, la Părinții Bisericii din toate timpurile, cei ce au urmat voia lui Dumnezeu și s-au unit cu Dumnezeu, cei care și-au sfințit viața încă dinainte de adormirea după trup. Acești oameni, prin mila Domnului, au cunoscut că rădăcina răului din lume e în sufletele noastre, că la nivelul sufletului se dă un „război nevăzut” între bine și rău, între pornirile păcătoase și sufletul doritor de împlinire, de desăvârșire.
Cu alte cuvinte, toate eforturile trebuie îndreptate spre curățirea de patimile trupești și sufletești, prin săvârșirea voii lui Dumnezeu, și spre unirea în dragoste cu Dumnezeu. Nu e ușoară, însă, realizarea acestui lucru, tocmai datorită naturii patimilor, care îl fac pe om să piardă percepția realității, să piardă contactul cu adevărul, dar și din cauza diavolului ce înșală pe om cât poate de mult. În aceste condiții, atingerea desăvârșirii devine un lucru foarte dificil și greu de obținut, pentru că omul are de luptat atât cu pornirile sale rele, cât și cu înșelările. E ușor să îți pierzi direcția când e tot timpul cineva ce încearcă din răsputeri să te deruteze numai ca să nu ajungi la țintă. Nevoia stringentă, în acest caz, este aceea a unui povățuitor, a unei călăuze, care să cunoască drumul cel mai bun spre mântuire. Acela este părintele duhovnic.
Paradoxal, omul se poate „trezi” robit de sine însuși

Calea spre mântuire este una dificilă, este „calea cea strâmtă”, iar lucrurile stau așa pentru că diavolul se luptă să ne deruteze, să ne abată de la menirea noastră de dumnezei după har. Așa se face că, înșelați de acesta, oamenii, începând cu primii dintre ei, părinții Adam și Eva, se chinuie să afle drumul care duce spre Dumnezeu, iar patimile, mai mici sau mai mari, au devenit pentru fiecare o a doua natură. Această a doua natură deturnează ființa umană de la normalitatea în care a fost creată și însuși avântul spre infinit și desăvârșire este răsturnat spre valori secundare, ceea ce determină denaturarea sufletească și trupească a omului. Acesta devine „purtat de patimi”, se „trezește” stăpânit, robit de sine însuși, în mod paradoxal. Astfel, pentru a putea reveni la starea firească a ființei sale, omul e nevoit să facă un efort de nevoință, de asceză, prin care să înfrângă pornirile rele și să iasă de sub tirania propriilor patimi. Cu alte cuvinte, el e nevoit să ducă o luptă cu sine însuși, cu propriul egoism, cu propriul individualism.
Pentru aceasta e nevoie, însă, de un povățuitor capabil să discearnă binele de rău, să identifice boala care îl stăpânește pe om, care să „arbitreze” lupta acestuia cu sinele cel pătimaș. De altfel, ca persoană, omul nu poate viețui decât în mod comunitar și tocmai acest lucru este denaturat prin individualismul patimilor, ceea ce face ca numai în comuniune să se poată reveni efectiv la normalitate. Este nevoie de un altul care să mă povățuiască atunci când eu însumi mă clatin. Acest altul e părintele duhovnicesc. (Alexandru Tudor, sursa: www.ziarullumina.ro)